Avocatul autonom
Petru Cretia defineşte autonomia individului ca fiind nu libertatea de a face tot ceea ce doreşti ci libertatatea de a-ţi alege legea după care funcţionezi; şi cea mai constrângătoare existenţă are posibilitatea alegerii principiului de funcţionare.
Sub acest aspect, în contextul actual în care profesia de avocat trece prin zbateri semnificative, atât intrinseci cât şi extrinseci, apreciez că cele două legi-principii existente la acest moment ca posibilităţi de exprimare profesională sunt sumarizate foarte bine de către cele două sisteme de gândire mai sus menţionate: scolastica lui Aristotel şi Metoda lui Descartes.
Realităţile avocatului
Înainte de a spune în mod profan ce înţelegem noi prin cele două feluri de aşezare a gândirii pe cont propriu vorba lui Liiceanu, merită subliniată realitatea avocaturii.
Succint 3 elemente (primele două sunt extrinseci profesiei, iar următorul este intrinsec avocaturii) dorim să subliniem:
- tendinţa nefirească a autorităţilor publice de a ignora şi minimaliza natura profesiei de avocat. Mă refer atât la atitudinea generalizată a organelor penale cât şi la atitudinea Ministerului Justiţiei sau a celorlalte autorităţi cu atribuţii în materia justiţiei (ignorarea Congresului avocaţilor, spre exemplu, prin neparticipare);
- tendinţa lipsită de acurateţe juridică a organelor cu atribuţii de legiferare, la nivel supra sau infra, de a ignora specificul profesiei de avocat şi în mod special cadrul legislativ, special şi expres, aplicabil acesteia. Mă refer la atitudinea legiuitorului fiscal atunci când nu ţine seama de faptul că politicile profesionale ale avocatului sunt creaţii nu jurisprudenţiale ci legislative (lege şi Statut);
- tendinţa distrugătoare a profesiei de a se îndepărta de ideea de apărător pentru a se apropia foarte mult de ideea de partener al clientului, prestator de servicii, profesionist nu al dreptului ci al avocaturii, etc. Mă refer la ignorarea în mod semnificativ a faptului că deşi avocatura nu este un serviciu public, în sensul strict al noţiunii, prin poziţia şi rolul său concură în mod concret şi nemijlocit la realizarea unui serviciu public, chiar dacă are o poziţie subsecventă şi adiacentă în această relaţie. Or această poziţionare faţă de serviciul public al justiţiei (căci despre acesta este vorba) necesită o anumită înţelepciune profesională dătătoare de obiectivitate atât în relaţia cu justiţia cât şi în cea cu clienţii.
Static şi dinamic la Aristotel şi Descartes
Revenind[1] la Aristotel şi Descartes, înţelegem scolastica ca fiind un fel static de interpretarea a unor informaţii finite. Mai exact, filosofia romană şi cea greacă împreună cu creştinismul sunt explicate prin intermediul gândirii lui Aristotel. Această formă de înţelegere priveşte informaţii existente fiind doar o formă de transmitere a acestora.
În schimb, Metoda lui Descartes priveşte atât asimilarea informaţiilor deja existente până la un anumit moment în timp cât şi căpătarea deprinderilor necesare aproprierii unor noi informaţii şi înţelegeri. Metoda este despre dobândirea unor noi informaţii şi înţelegeri.
Dacă scolastica are în vedere o formă pasivă şi statică de înţelegere a ideilor înconjurătoare, Metoda are în vedere dinamica şi aproprierea continuă a informaţiilor în scopul desluşirii ştiinţei universale ce constituie forma primă de exprimare a spiritului.
Scolastică şi Metodă în avocatură
Din perspectivă legislativă (legea de organizare şi statutul), din perspectiva poziţiei instituţionale în sistemul de drept românesc, dar şi din perspectiva percepţiei asupra profesiei, avocatura este astăzi construită după un model ce acum tinde să fie reinterpretat pe cale jurisprudenţială (lato sensu).
Din punctul de vedere al dreptului pozitiv avocatura în România este înfăptuită în jurul idei de apărător al drepturilor şi intereselor legitime ale clientului, însă plecând strict de la aspecte uşor şi superficial cuantificabile, această realitate sistemică se interpretează acum într-o nouă cheie, anume aceea a profesionistului în avocatură (profesionistul în managementul formelor de exercitare a profesiei), a prestatorului de servicii ce intră în relaţie nu cu clientul ci cu consumatorul, al partenerului de afaceri pentru clientul său.
Aceasta este scolastica avocaturii, în sensul că se încearcă să se pervertească un sistem într-un fel conturat pentru a răspunde unor imperative nu totdeauna specifice profesiei.
Metoda Avocaturii ar putea consta în ceea ce spune Descartes şi anume să încercăm să ne dăm un pas în spate, să decelăm ceea ce ştim sigur despre profesie, să înţelegem adevărurile avocaturii şi la final poate vom identifica acea formă primă şi universală de exprimare a profesiei de avocat.
Mai exact, această criză identitară, atât indusă cât şi dedusă, se poate rezolva prin esenţializarea profesiei, atât la nivel mental, al conştinţei profesionale cât şi la nivel de sistem pozitiv. Or sub acest aspect, oricum ne-am uita la avocat nu putem să-l îndepărtăm de orizontul apărătorului¸al celui care intră în relaţia cu partenerul său din contractul de asistenţă juridică pentru că este prezumat că are căderea morală şi profesională de a-i provoca valoare adăugată intereselor sale legitime. Forma primordială de exprimare a spiritului în profesia de avocat este aceea a apărătorului; restul este adaos şi adiacent.
Scolastica adânceşte criza identitară pentru profesia noastră în timp ce Metoda ne ajută să înţelegem pe deplin menirea şi forma primă de exprimare a spiritului în materia avocaturii; scolastica perverteşte un sistem în timp ce Metoda lămureşte, luminează un sistem deja existent.
Mai trebuie spus un lucru, şi anume că nu suntem pe tărămuri virgine atunci când vorbim despre avocatură, fie că ne raportăm şi numai la România; există o realitate deopotrivă faptică şi legislativă ce trebuie luată în seamă atunci când vorbim despre avocaţi. Or sub acest aspect, soluţia trebuie să fie clarificarea constructivă întrucât profesia de avocat a existat şi înainte ca băieţii deştepţi din avocatură să o transforme exclusiv într-o afacere. Legea de organizare şi Statutul au fost adoptate cu gândul la istoria profesiei, la natura şi esenţa acesteia, iar nu sub impulsul idei de afacere în avocatură.
Sub aspectul dreptului pozitiv ultimii 25 de ani au contribuit semnificativ la conturarea profesiei, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte comportamentul nostru ca avocaţi, atât individuali cât şi grupaţi sau asociaţi în diverse forme de exercitare a profesiei. Modalitatea de exercitare a profesiei în ultima perioadă de timp contravine esenţei pozitive concepute de Lege şi Statut.
Suntem percepuţi şi judecaţi nu după teoria cuprinsă în dreptul pozitiv cu privire la avocaţi, ci ţinând seama de realitatea cotidiană reflectată de fiecare dintre noi luaţi individual dar şi colectiv.
Pasul în spate pentru profesia de avocat privit ca un pas pentru clarificare
Mărturisesc că nu totdeauna înţeleg, probabil pentru că sunt neinformat de cele mai multe ori, grijile şi preocupările organelor ce conduc zilele acestea profesia de avocat. Apreciez însă că, dincolo de reacţiile cu privire la atitudinea autorităţilor publice faţă de profesia de avocat, ar trebui să ne preocupe, atât la nivel legislativ (ca demersuri de iniţiat) cât şi la nivel de educare a mentalităţii, rezolvarea crizei identitare existentă în profesia noastră.
În acest sens, dacă vom reuşi cu succes să ne convingem dar şi să convingem că natura noastră nu este nici de profesionist în ale avocaturii (manager al formei de exercitare a profesiei), nici de prestator de servicii, nici de partener al clientului, ci de apărător şi sfătuitor al clientuluiatunci firescul ar trebui să se instaureze inclusiv în relaţia cu autorităţile publice; interesul nostru este interesul legitim al clientului. Această calitate este cea care este asociată serviciului public de justiţie, şi nu celelalte calităţi pe care noi cu ştiinţă le cultivăm prin tot ceea ce facem zilele acestea.
Întruparea noastră cu această calitate, de sfătuitor şi apărător al interesului legitim al Clientului atrage în mod natural şi înţelegerea lucrurilor despre care vorbim astăzi, şi anume privilegierea relaţiei dintre avocat şi client în faţa intervenţiilor punctuale ale autorităţilor publice. Rolul nostru într-o societate democratică are la bază ideea de protecţie, ajutor juridic ce poate fi oferit cetăţeanului.
În momentul în care profesia va pune pe primul plan altceva decât ideea de ajutor juridic ce poate fi oferit cetăţeanului, eventual ideea de afacere, de câştig material, statul nu va putea privilegia în niciun fel această relaţie întrucât aceasta devine una ordinară ca percepţie în cadrul piramidei constituţionale. Aceasta este după mine avocatul cu vocaţie.
Mai importante şi mai
consistente nu vor fi modificările legislative pentru a ne îndumnezei din nou cu ideea de apărător, ci acelea aferente
exercitării profesiei zi de zi în condiţiile prea repede şi prea uşor ne uităm
menirea… Profesia se poate distruge nu doar pentru că Statul vrea lucrul
acesta dar şi pentru că nouă nu ne mai pasă de ea.
[1] A se vedea: G. Liceanu, Despre curajul de a gândi pe cont propriu, Rene Descartes, Reguli de îndrumare a minţii. Meditaţii despre filosofia primă; Petru Creţia, Luminile şi Umbrele Sufletului, Toma din Aquino, Summa Theologica, Vol. 1.
