Jose Saramago în Eseu despre luciditate vorbeşte despre politicienii şi politica ce au determinat cetăţenii să urască statul. Dostoievski în Jurnal de Scriitor mărturiseşte că iubeşte creştinismul şi pe Hristos dar nu se împacă prea bine cu Biserica lui Dumnezeu pe Pământ. Legenda Marelui Inchizitor reiterează în bună măsură aceeaşi idee. Tolstoi în Jurnal, în mod repetat se gândeşte la Dumnezeu şi creştinism, luptându-se în schimb cu Biserica şi al ei Procuror de la acea vreme (Pobedonostev).
Ca orice părinte mă gândeam la educaţia copilului, la calea ce ar trebui urmată de mine lângă ea, la cum va fi lumea când ea va trebui să înfrunte viaţa de una singură, la viitorul ei şi al educaţiei oferite de noi. Balansarea bunului simţ şi a respectului cu tupeul şi fermitatea, echilibrarea creativităţii cu temeinicia şi tot aşa. La aceste întrebări nu am găsit raspuns, însă pe parcursul acestui demers m-au lovit câteva realităţi mai mult sau mai puţin învecinate cu gândurile mele iniţiale.
Prima realitate priveşte prezenţa constantă şi substanţială în viaţa şi evoluţia omenirii a două instituţii: religia şi în special creştinismul respectiv politica şi în special democraţia. Personal nu cred că există instituţie care să aibă impactul şi substanţialitatea celor două în dezvoltarea şi evoluţia omului atât la nivel individual cât şi la nivel colectiv.
A doua realitate are legătură cu centrarea celor două instituţii anterior menţionate (creştinismul şi democraţia) pe sistem şi colectivitate şi mai puţin pe om şi individ, luat ca entitate aparte în cadrul colectivităţii. Nu sunt convins că această orânduire a fost de la început gândită şi pornită în felul acesta, adică cu faţa spre colectivitate şi cu spatele spre individ, întrucât dacă ne uităm în istoria creştinismului şi cercetăm câteva din Conciliile din prima jumătate a primului mileniu (fie că este Niceea, fie că este Calcedon, spre exemplu) vom vedea că religia s-a preocupat cu întâietate de relaţia lui Dumnezeu cu omul. De asemenea dacă-l acceptăm sub beneficiu de inventar pe Fukuyama atunci când vorbeşte despre originile democraţiei, vom vedea că democraţia, după unele opinii s-a născut în Grecia şi pentru că formele de agregare a indivizilor era la scara redusă şi nu avea întinderea Indiei sau a Chinei unde omul se pierdea în colectivitate .
Sistemul şi-a ucis rostul în sensul că s-a autonomizat de scopul său prim – binele omului şi al individului – dobândind un nou imbold şi o nouă raţiune de a fi. În prezent, atât religia cât şi democraţia se preocupă de cei mulţi luaţi şi mai puţin de elementele sale. Binele comun este superior celui individual. Nici religia şi nici democraţia nu au început ca sistem ci au fost stări de spirit ce pluteau în jurul oamenilor şi al indivizilor.
Dumnezeu să mă ierte, însă am sentimentul că Biserica a îndepărtat religia şi creştinismul de oameni, aceasta chiar dacă a apropiat-o de colectivităţi. Puţini mai sunt cei care se întâlnesc în mod individual cu Dumnezeu, altfel decât în mod organizat. Instituţionalizarea şi sistematizarea religiei l-a dus pe Dumnezeu mulţimii dar l-a furat individului. Nu sunt adeptul anarhismului în nicio formă de activitate, fie ea intelectuală, materială sau spirituală, însă birocratizarea instituţională a spiritului şi a credinţei a întors religia cu faţa doar către colectivitate. În felul acesta avem astăzi oameni apropiaţi de Dumnezeu/Hristos şi foarte îndepărtaţi de creştinism şi religie, întrucât în fuga de instituţionalizare fiecare în parte încearcă să-şi lămurească prin propriile mijloace relaţia cu Cel de Sus. Tolstoi s-a luptat o viaţă să-şi lămurească relaţia cu Dumnezeu, dincolo şi mai presus de Biserică.
La fel şi democraţia care a devenit instrumentul celor majoritari, independent de cum sunt aceştia şi dincolo de rezultatul acesteia asupra societăţii. Democraţia a fost forma cea mai naturală de asigurare a relaţiei dintre cetăţean şi stat în sensul că reuşea să creeze în mod neartificial ideea de apartenenţă a individului la un anumit stat. În prezent, democraţia prin mecanismele sale pur distributive şi matematice de funcţionare a tăiat această legătură, în sensul că inclusiv cei majoritari detestă statul, aceştia folosind decizia şi votul doar pentru a-şi asigura confortul de grup şi nu pentru a perpetua o anumită formă de existenţă a statului. Aceasta face ca deşi în prezent democraţia funcţionează doar pentru salvgardarea statului şi mai puţin a cetăţeanului, indivizii luaţi individual să-şi dorească să scape de stat. Democraţia a devenit captivă în propriul sistem aceasta întrucât instrumentele legale şi politice menite să atenueze caracterul înstrăinător al democraţiei, şi mă refer aici la justiţie, justiţia constituţională, partidele politice, e.g. s-au îndepărtat de individ dobândind valenţe pur societare.
Sunt de părere că fuga democraţiei şi a religie de individ, luat ca om, şi apropierea acestora de societate privită în mod abstract şi nu ca suma individualităţilor, va distruge fundamentul actualei societăţi. Filtrarea relaţiei cu dumnezeierea de către instrumente instituţionalizate respectiv conturarea relaţiei dintre cetăţean şi stat exclusiv prin intermediul intereselor celor mulţi contribuie la atingerea rezultatului mai sus menţionat.
Capacitatea statului de a genera instituţii menite să protejeze individualitatea fără a afecta sau perturba în mod semnificativ confortul celor mulţi poate ameliora starea de înstrăinare anterior menţionată. Ideea că majoritatea a decis pentru tine este nu numai frustrantă dar şi ameţitoare atunci când decizia care-ţi este opusă este luată pe fondul emoţiei sau al lipsei de educaţie. Nu cred ca cineva îşi doreşte să devină captivul unei societăţi nu prea educată în termeni politici, spre exemplu. Nu cred ca cineva sănătos la minte îşi doreşte să comunice cu Cel de Sus folosind exclusiv perspectiva Bisericii, de orice natură ar fi aceasta. Trebuie să existe mecanisme sociale, politice şi juridice chiar de a permite celor puţini să respire atunci când cei mulţi şi instituţionalizaţi sunt de altă părere. Standardizarea şi uniformizarea gândurilor va omorî şi societatea nu doar individualitatea.
