Grăiește Iov către Dumnezeu în Cartea lui Iov/Vechiul Testament – “Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă.”
Acesta-i Gândul lui Iov.
Deosebirea dintre vita activa și vita contemplativa, dintre gând și faptă, dintre gândire și acțiune este încă vie în mentalul intelectual contemporan și aceasta încă din perioada lui Aristotel. Am arătat cu altă ocazie cum această dihotomie a devenit în ultimul timp un adevărat triptic prin ivirea a ceea ce am numit vita normativa¸ o viață unde deosebirea dintre gând și acțiunea în acord cu propriile gânduri a dispărut, rămânând doar viața trăită în acord cu ceea ce doresc alții, ce cred alții, etc.
Această diferență dintre gând și faptă respectiv posibilitatea transformării gândului în faptă, și în ce interval de timp, definește istoria gândirii noastre. Modalitatea în care gândul ajunge faptă și intervalul de timp necesar pentru ca o idee, un gând să ajungă faptă definesc și conflictul acum la modă între cele două ideologii deopotrivă agresive – conservatorii exacerbați și postmodernii, progresiștii înflăcărați.
Modul în care se declină această deosebire esențială pentru gândirea occidentală și probabil la fel de veche pe cât este aceasta influențează mai mult decât credem. Premisa este simplă – admitem că ceea ce este fapt, adică realitate, trebuie respectat, luat in considerare pentru a-i atribui efecte, consecințe, etc.
Apele se despart atunci când vine vorba despre deosebirea dintre gând și fapt, dintre idee, teorie și fapt, realitate, dintre ceea ce se poate transforma în fapt și ceea ce poate rămâne doar gând, idee. Conservatorii recunosc doar anumite fapte, nu recunosc faptele Postmodernilor, în timp ce cei din urmă – Postmodernii nu recunosc faptele Conservatorilor ci consideră că au dreptul ca gândurile și ideile lor să se poată transforma în fapte, unele noi și diferite de cele vechi.
Există intelectuali (regula) care își iau propriile gânduri exprimate în diverse forme (cărți, articole, eseuri, etc.) drept forma supremă de vita activa, de acțiune, după cum începe să se contureze și o minoritate a intelectualilor care consideră gândurile drept ceea ce sunt și atât adică o formă de vita contemplativa motiv pentru care trebuie să treacă la acțiune, să creeze ideologii, să implementeze aceste ideologii, să ajungă la putere pentru a acționa în sensul dat, să creeze omul nou în acord cu propriile gânduri.
Minoritatea anterior menționată tinde să devină regula în contemporaneitate unde doar gândul (eventual pe cont propriu și cu titlu gratuit) nu mai este suficient ci este nevoie de o acțiune în sensul transformării gândului în faptă. Și în felul acesta intelectualii își pierd candoarea, obiectivitatea devenind oameni capabili să contorsioneze gânduri și idei, fapte și oameni pentru ca propriile gânduri să ajungă la putere.
România de multă vreme, ca să nu spun mai dintotdeauna a avut intelectuali ce nu au echivalat gândul exprimat cu acțiunea ci au considerat necesar să facă pași suplimentari pentru a pune acțiunea în slujba gândului, făcând astfel ca Gândul intelectual să devină militant, ideologizant, profund viciat, adică subiectiv.
Nu toate gândurile se pot transforma în fapte. Doar la Dumnezeu orice gând ajunge faptă. Noi, ceilalți suntem în același loc de unde am plecat acum sute de ani – nu ne-am lămurit nici acum cum ajung gândurile fapte, ce gânduri pot ajunge fapte astfel încât să putem respecta faptele, ce gânduri trebuie să rămână la nivelul de teorie și tot așa.
2000 de ani nu ne-au fost suficienți pentru a înțelege ce spune Iov mai sus.
În democrația politică contemporană Gândul lui Iov de mai sus capătă o manifestarea particulară atunci când trebuie să deosebim Informațiile de Probe. Felul în care ne raportăm la această diferență este mai important chiar decât întreaga infrastructură instituțional-politică menită să confere substanță democrației politice.
Pot exista țări cu instituții juridice și politice perfecte (ca design juridic) dar care să nu ajungă mai niciodată la înțelegerea profundă a democrației, după cum pot exista state ce au o structură instituțională mai rudimentară dar care în baza înțelegerii diferenței dintre gând și fapt, dintre informație și probă ajung să asimileze în mod principial ideea democrației.
Legea nr. 51/1995, legea privind securitatea națională a României dar și Legea nr. 14/1991 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, vorbesc despre informații, despre mijloace specifice de colectare a informațiilor. Codul de procedură civilă asemenea Codului de procedură penală vorbesc despre Probe și Mijloace de probă, în sensul că cel ce face o afirmație trebuie să o dovedească, adică să arate că ceea ce știe este realitate, fapt.
Dacă noi nu putem fi judecați doar în baza propriilor gânduri, neurmate de acțiune, nici alții nu pot fi judecați în temeiul gândurilor noastre, a ceea ce știm doar noi și nu pot vedea și alții.
În România, Justiția, fie că este penală sau civilă rămâne un serviciu public, în sensul că Judecătorii nu au posibilitatea (foarte, foarte rar altfel) să se sesizeze din oficiu, nu sunt pro activi (a se vedea limitele rolului activ) ci reacționează când sunt sesizați, când li-se cere să facă lucrul acesta. În baza contractului social (căci tot e la modă zilele acestea) am achiesat la ideea de a externalizat posibilitatea de a ne face singuri dreptate pentru un Interes superior.
Cererea de reacție din partea Judecătorului o poate face atât cetățeanul dar și procurorul sau alte autorități, cu amendamentul că toate subiectele de sezină sunt ținute să dovedească ceea ce susțin prin cererea de sesizare.
Natura Justiției de serviciu public mai introduce o diferență dintre adevărul obiectiv (cât poate fi de obiectiv un adevăr cunoscut de niște ființe organic limitate ca noi) și adevărul judiciar, în condițiile în care cea din urmă categorie de adevăr, specifică Justiție se bazează totdeauna pe probe și nu pe Informații, în timp ce adevărul obiectiv are la bază ceea ce știe sau crede că știe cel ce sesizează Judecătorii.
Cel dintâi se întemeiază pe Informații (fragmentat, corect sau incorect obținute, perfecte sau imperfecte) în timp ce cel din urmă este dat de Probe obținute în mod legal, pertinente și concludente față de situația de fapt dedusă analizei Judecătorilor.
Bătălia pentru a transforma Informațiile în Probe definește și trebuie să definească Democrația.
Modalitatea în care Informațiile capătă natura de Probe conferă o anumită particularitate unei Democrații, deosebind una ipocrită de alta efectivă. Nevoia de a transforma Informațiile în Probe, atât la nivel uman dar și la nivel instituțional este prezumată, asumată. Felul în care se întâmplă lucrul acesta schimbă percepția, în sensul că de foarte multe ori această nevoie, unanim acceptată este exploatată în moduri diverse și aș putea spune contorsionate.
Structurile de Intelligence lucrează cu informații și cu mijloace specifice de informații. Justiția lucrează cu Probe, legal definite atât în ceea ce privește admisibilitatea dar și în ceea ce privește modalitatea de obținere. Apele ar trebui să fie separate sub acest aspect, independent de ce nume poartă Democrația -România, SUA, Marea Britanie, etc.
După cum arată Gândul lui Iov, nu toate gândurile pot deveni fapte dacă nu suntem dumnezei; așa-i și cu Informațiile care nu sunt Probe, după cum nu toate Informațiile pot deveni Probe.
România și-a pus târziu această problemă a relației dintre Informații și Probe, prin Deciziile Curții Constituționale referitoare la interceptările din dosarele penale. Dar chiar și așa, punerea problemei nu echivalează cu asumarea acesteia în condițiile în care aceeași Curte Constituțională atunci când a trebuit în Decembrie 2024 să anuleze alegerile nu a mai deosebit Informațiile de Probe, luând decizia în baza unor Informații și atât neverificate în niciun fel sub aspectul regimului aplicabil Probelor, după cum în toată această perioadă mentalul colectiv, opinia publică au fost croite, setate tocmai pentru a echivala Informațiile cu Probele, ni s-a întunecat limita dintre Informații și Probe astfel încât la nevoie lucrurile să fie într-un sens sau altul.
Standardele aplicabile Informațiilor, sub toate aspectele sunt complet diferite de Standardele privitoare la Probe. Existența unei deosebiri de substanță între cele două Standarde conferă principialitate și valoare Democrației dar și Justiției. Puține sunt democrațiile cu adevărat democrații ce au încercat vreodată să elimine diferența dintre Informații și Probe, sau dintre Reperul aplicabil Informației și cel aplicabil Probelor; cel mult au înlesnit transformarea Informației în Probă, fără însă a elimina cerințele și criteriile de apreciere a celor două.
Orice am crede noi despre noi, cu sau fără ajutorul Inteligenței Artificiale, fapt este că Omul este o ființă limitată, împuținată în ceea ce privește capacitatea de a percepe în mod real și complet realitatea înconjurătoare; Știința și caracterul mereu temporar, nedefinitiv al adevărului științific dovedesc cu supra măsură această neputință organică.
Limitele noastre se răsfrâng și asupra percepției pe care o avem asupra Faptelor și realităților, totdeauna parțială, fragmentată, cu prejudecăți, subiectivă, etc.
Menirea Justiției nu este de a diminua, împuțina și mai mult această stare organică a Omului ci din contră de a-l ajuta, de a-i crește capacitatea de a obiectiva, completa percepția pe care o are despre anumite Fapte și Realități. Cu cât Judecătorul reduce diferența dintre adevărul obiectiv (cât poate fi de obiectiv) și adevărul judiciar, în sensul că cel din urmă se apropie din ce în ce mai mult de adevărul obiectiv cu atât democrația devine Democrație. Dar lucrul acesta nu se face omisso medio, evitând cerințe și rigori, ci din contră parcurgând în totalitate aceste criterii ce permit Informației să devină probă, iar adevărului obiectiv să se apropie cât poate de mult de adevărul judiciar.
România are cu privire la această relație dintre ceea ce știu sau cred că știu și ceea ce pot dovedi, arăta și terțului obiectiv două atitudini; una-i la nivel legislativ și privește măsura în care modalitatea de reglementare a mijloacelor de probă contribuie la mărirea diferenței dintre cele două categorii de adevăruri (cu altă ocazie despre aceasta), augmentând în felul acesta inclusiv neputința organică a Omului de a înregistra în mod corect și complet faptele și alta-i la nivel de practică judiciară (lato sensu) unde se menține o atitudine confuză în ceea ce privește transformarea Informațiilor în Probe.
Sigur că există domenii în cadrul unei Democrații unde deciziile pot fi luate doar în baza Informațiilor. Nu punem la îndoială acest aspect. Criticăm doar generalizarea acestei abordări inclusiv în domenii, cum sunt cele specifice Justiției unde Informația rămâne la rangul de regină, fără a fi supusă în vreun fel standardului și testului dat de Probe. Iar sub acest aspect, impresia este că lucrurile se întâmplă așa cu intenție, parțial pentru că avem reflexul dobândit în perioada comunistă unde această diferență era nesemnificativă și parțial pentru că deși simplă, pentru mentalul colectiv educat într-un anumit fel diferența dintre Informație și Probă este complexă și complicată astfel că nu merită analizată.
