Forma este ceea ce fondul face pentru a se exprima. Știm lucrul acesta de la Aristotel deja. De foarte multe ori, întrucât nu avem acces (culpabil sau nu) la fond ajungem să-l judecăm după formă, după modalitatea în care acesta își comunică către terți, către observatori conținutul cel mai intim. Uneori greșim întrucât forma nu exprimă în mod adecvat fondul, iar alteori o nimerim.
Oricum ar fi, fapt este că lizibilitatea sau ilizibilitatea modalității în care forma exprimă fondul ține atât de substanța Fondului dar și de consistența observatorului, de capacitatea acestuia din urmă de a dobândi acces la intimitatea celui dintâi. Culpa inaccesibilității fondului este comună, aparține atât Fondului (nu este suficient de consistent, nu știe, nu poate, nu a ajuns încă la echilibrul necesar exprimării) dar și terțului-observator (nu a dobândit încă instrumentarul necesar).
Într-o lume ideală nu ar trebui să putem judeca, înțelege, aprecia Fondul doar pe baza Formei, întrucât aceasta pune sub semnul întrebării consistența ideatică a fondului. Separația dintre Fond și formă trebuie păstrată inclusiv în dinamica vieții, în sensul că terțul observator poate în mod firesc să identifice aspectele de fond ca fiind diferite de cele de formă.
Întunecarea zonei de separație dintre Fond și Formă este o caracteristică a lumii în care trăim, cauzată atât de neputința Fondului de a-și sublinia consistența dar și de lăcomia Formei ce tinde să acapareze totul, diminuând din ce în ce mai mult zona de acțiune a fondului.
Lumea noastră este departe de a fi ideală sau perfectă astfel că trebuie să acceptăm ideea că există domenii, materii, unde Forma are un rol însemnat, suplinind chiar de multe ori puținătatea Fondului (în termeni de substanță ideatică sau de capacitate de exprimare pe sine), fără ca această subrogare să confere substanțialitate fondului, ci doar extinde sfera formei dincolo de limitele fondului.
Nu avem răgazul necesar pentru a aștepta ca Fondul să se coacă, să se maturizeze suficient de bine încât să ajungă la o comunicare formală, spre exterior, deplină. Pe scurt, trăim vremuri în care în multe locuri Forma ține loc Fondului, Forma exprimă un Fond insuficient, Forma are întâietate.
În lumea aceasta fără răgaz, aspectele formale care se dezvoltă în jurul unui anumit Fond spun suficient de multe despre lipsurile sau plusurile respectivului fond (mai curând vorbesc despre lipsuri decât despre plusuri).
Când consistența formală este mai mare decât substanțialitatea de fond atunci este clar ca cineva se străduiește să acopere niște deficiențe, niște lucruri crude încă, neajunse la maturitatea necesară pentru auto-exprimare. Când forma muncește mai mult decât o face fondul este clar că lucrurile nu sunt pe drumul cel bun, când diferența dintre ceea ce face fondul pentru a-și determina propria intimitate și ceea ce face forma pentru a avea coerență este semnificativă este evident că nu există un fond încă de comunicat.
Raportul corect dintre Fond și Formă este dat de lipsa elementului constrângător, în sensul că cel dintâi se exprimă cu naturalețe, firesc, fără nimic artificial care eventual să devină obligatoriu. Dacă fondul are nevoie de elemente ajutătoare, în exces, artificiale și pedagogice (constrângătoare pe scurt) pentru a se exprima este evident că lipsește ceva, că nu-i încă vremea exprimării.
Acestea-s situații în care Forma spune infinit mai mult despre lipsurile Fondului decât spune despre bogăția sa (a formei).
Intelectual este doar cel ce se schimba pe sine atât de mult încât se pune la dispoziția celorlalți ca reper, ca model, eventual. Nu se impune prin forță, nu vrea sa-i schimbe pe alții, nu vrea sa-i facă pe alții după chipul si asemănarea ideilor sale. NU vrea nici măcar sa-i convingă dincolo de limita in care aceștia se pot lăsa convinși. Ci doar se pune la dispoziție si se gândește, mizează, așteaptă ca alții sa-l ia de reper. Când depășește aceasta limita devine ideolog, militant, negustor de idei, etc.
Care-i legătura?
Intelectualul loial lucrează cu întâietate și mai cu seamă asupra zonei intime, asupra interiorității proprii, asupra Fondului adică. Rar și stângaci un intelectual se ocupă de formă, pentru că pasiunea în exces asupra aspectelor de formă împuținează aspectele de fond.
Fondul desăvârșit este intelectualul desăvârșit.
Rațiunea este anagogică. Daca nu înțelegem lucrul acesta rămânem niște tocilari. Rațiunea face salturi. Ne dovedește asta si Einstein, si fizica cuantica si lupta acesteia cu limbajul fizicii clasice – a lui Newton, dar si biologia semiotica – Marcelo Barbierii. Daca acceptam rațiunea anagogica acceptam evoluția in salturi, dincolo de suma acumulărilor, si faptul ca uneori știm fără sa știm de unde știm, sau fără sa putem explica si altora ca știm sau de unde știm.
Fondul nu se consumă atunci când se exprimă, rămâne totdeauna un rest care aparține doar acestuia și poate fi doar întrezărit, intuit dar niciodată în mod formal, logic și matematic exprimabil. Fondul pe deplin exprimat prin formă este o iluzie și o abstracțiune ce nu ține seama de caracterul intim al acestuia.
Niciun fond deplin conturat, ajuns la vârsta maturității nu este complet exprimabil ci totdeauna rămâne o zonă mistică (adică anagogică și nu neapărat secretă), o zonă de rest unde accesul este nu neapărat cu o hartă în mână.
Lumea juridică e vastă și diversă. Cuprinde atât Judecătorii dar și Avocații, atât Procurorii dar și Notarii, atât Consilierii juridici dar și toți funcționarii publici ce au competențe proprii și reguli clare de procedură pentru domeniul pe care-l păstoresc.
Între momentul static și momentul dinamic există o diferență foarte mare cu privire la efectivitatea deosebirii de mai sus (Fond vs. Formă).
În mod paradoxal, momentul static delimitat de adoptarea propriu-zisă a actului normativ respectă mult mai bine limita dintre fond și formă, față de momentul dinamic, identificat prin modalitatea în care respectivul act normativ este aplicat în viața de zi cu zi, unde forma dobândește statutul de regină, aceasta când mejdina dintre cele două elemente nu este anihilată în integralitate astfel încât nu se mai știe cât este formă și cât este fond într-o situație dată.
Preponderența formei în dauna fondului este trăsătura caracteristică a vremurilor în care trăim. Există formă inclusiv acolo unde nu (mai) există (încă) fond, fie pentru că nu a avut răgaz să se contureze, fie pentru că a fost diluat de expansiunea continuă a formei asupra fondului.
Forma este prezumată în timp ce fondul trebuie dovedit.
Înțelegem pe deplin lucrurile de mai sus dacă acceptăm că Fondul este ceea ce poate exista și fără Formă, respectiv că Forma este ceva ce nu poate exista în lipsa Fondului.
Prescripția dreptului la acțiune nu poate exista în lipsa dreptului subiectiv căci se prescrie o componentă a dreptului subiectiv și nu acesta în integralitate; dreptul subiectiv există și dincolo de prescripția dreptului la acțiune. Independența deplină a Judecătorului (inclusiv față de ignoranță) pune magistratul în postura de fond sau într-una de formă, titular al unui scaun și al unui pupitru și atât. Pasiunea formei ce anihilează fondul sau a formei ce nu se mai poate deosebi de fond (care-i una și care-i alta) nu este străină nici profesiei de avocat.
Modalitatea în care aspectele formale s-au dezvoltat în jurul profesiilor din domeniul juridic arată o adevărată slăbiciune a acestora față de ignorarea fondului în dauna formei.
Nu cred ca-i o erezie daca ne uitam la ceea ce a făcut Hristos si din perspectiva intelectuala (nu doar religioasa, nu doar istorica, etc.). Perspectiva intelectuala a vieții lui Isus nu pune la îndoială in niciun fel perspectiva pur religioasa in condițiile in care ambele perspective au același rezultat – libertatea, libertatea pe care Hristos o oferă credincioșilor este la fel de mare pe cât este libertatea pe care activitatea intelectuala a lui Hristos o oferă oamenilor.
Forma nu are libertatea aceasta spre deosebire de Fond ce este produsul exclusiv al Libertății.
Minunile sunt stări de excepție in viața lui Isus pe când gândurile si tăcerea reprezintă regula. Iar regula nu are nimic constrângător, obligatoriu in sine, nu forțează nici credința dar nici rațiunea. Fondul tace și nu constrânge în timp ce Forma vorbește, prea mult chiar, și încapsulează, limitează prin impunere.
Modelul de intelectual cultivat de la Platon încoace – intelectualul-filosof ce ajunge la o cunoaștere atât de profunda încât trebuie sa o impună si lumii – nu prea mai este la “moda”, pentru ca-i o formă (de dictatură) în fapt. Cred ca Intelectualul lui Hristos ce are la baza libertatea pe care acesta o lasă oamenilor si lumii, deopotrivă pentru credință dar si pentru idei, este mult mai potrivit vremurilor in care trăim. Iar intelectualul acesta este mult mai concentrat pe lumea sa interioara si pe libertatea pe care o lasă celor din jurul sau. Nu simte nevoia sa forțeze in niciun fel pe cei din jur.
