Motto: „what occurs during the interaction between learner and teacher is the transmission of the categories employed in the teacher’s culture” (Thomas Kuhn, The last writings of Thomas S. Kuhn).
De foarte multe ori sau de cele mai multe ori, în fapt credem că ignoranța, lipsa de profesionalism, prostia la modul extrem, sunt chestiuni ce țin de neajunsurile unuia sau altuia, că sunt chestiuni subiective, ce țin de persoana fiecăruia dintre noi. La un anumit nivel al ignoranței lucrurile chiar așa sunt, sunt subiectiv culpabile, însă de la un nivel în sus împuținările sunt obiective în sensul că țin de aspectele intrinseci ale domeniului de activitate, ale materiei de studiu.
Iar noi suntem la momentul în care ciudățeniile, scăderile, anomaliile pot fi imputate (și nu doar în Drept) aspectelor proprii și particulare ale Gândirii (cu cât mai științifică cu atât mai mult), sistemului, cum ne place nouă să spunem.
Suntem cum suntem nu totdeauna din cauza noastră ci și pentru că uneori, de multe ori, materia de studiu, obiectul de activitate este așa cum este, incapabil să-și depășească nivelul fiind prizonierul propriei mecanici.
Societatea în care trăim (Dreptul nu scapă acesteia), profesioniștii (Dreptului de asemenea) au o mare problemă atunci când discută despre Cunoaștere (a Dreptului cu supra măsură). Mă uit și mă minunez cu cât ușurință se vorbește despre vinovăție, despre responsabilitate, etc. Există o ușurință vecină cu superficialitatea când discutăm despre Drept, despre instituții care s-au abstractizat atât de mult încât realitatea, faptele ce au impus nașterea acestora sunt complet ignorate, nu le mai ia nimeni în seamă când în discuție se ivesc aceste abstracțiuni.
Această stare de lucruri declină la nivel sectorial o boală general – contemporană.
Este vorba despre scăderea ce confundă “Comunicarea” mecanică a conceptelor, ideilor și abstracțiunilor în general cu Cunoașterea (Dreptului) care totdeauna are în vedere și ceea ce dă naștere conceptelor, ideilor și abstracțiunilor, adică Realitatea, faptele, natura. Când o dobândești în mod forțat, sub presiunea timpului, fără a avea răgazul necesar, cunoașterea ajunge să fie confundată cu comunicarea, cu ceea ce ți-se comunică drept înțelegere a Dreptului.
Iar dacă se mai adaugă și tinerețea în context (tinerețe care nu are legătură cu timpul biologic ci cu timpul alocat poposirii cu gândul la subiect) ajungem să înțelegem pe deplin de ce Cunoașterea și Comunicarea sunt considerate concepte echipolente.
Democrația noastră este extrem de tânără, Dreptul nostru democratic este în fapt fără tradiție, reflexele și instinctele profesioniștilor în ale dreptului sunt de asemenea timpurii și precum mugurii primăvărateci ce cad la prima zăpadă întârziată. De aici și convingerea noastră fermă că asimilarea mecanică a instituțiilor, conceptelor și abstracțiunilor constituie o formă de Cunoaștere (a Dreptului). Dreptul nu este despre abstracțiuni, despre instituții, concepte și idei ci despre ceea ce a generat respectivele forme de comunicare a gândirii, respectiv despre felul în care respectivele se întorc, se pot întoarce la cauza inițială.
Dreptul este despre ceea ce este înainte de concepte respectiv despre ceea ce este după ce conceptele se epuizează. Ce facem cu acel a priori respectiv a posteriori, definește în fapt Dreptul.
Cunoașterea și Comunicarea acesteia sunt chestiuni distincte.
Poți cunoaște și de cele mai multe ori foarte greu comunici, întrucât cunoașterea adevărată asemenea înțelepciunii împiedică traducerea ad litteram, transportul sensului, a ceea ce știi și înțelegi către alții. După cum poți comunica fără să cunoști în fapt mai nimic.
Kant distinge între analitic și sintetic, adică între comunicare și cunoaștere, în sensul că analiticul este despre sens întrucât conceptul exprimat nu cuprinde fapte, experiențe, în timp ce sinteticul este despre realitate, despre cunoaștere.
Declinând un principiul al lui Kuhn și anume incomensurabilitatea putem ajunge la concluzia că există o stare accentuată de contrarietate între cunoaștere și comunicare în sensul că faptul intim și personal al cunoașterii nu este totdeauna transportabil pe calea cunoașterii, nu poate fi declinat, multiplicat la nivelul maselor, spre exemplu. Legarea Cunoașterii de Comunicare are drept scop nu doar generalizarea adevărului științific, dacă vreți dar și ceva mult mai intrinsec, ceva de nivelul ideii exprimate de Karl Popper – falsificabilitatea cunoașterii, posibilitatea de a fi contrazisă, infirmată, contorsionată eventual.
Dar în mod intrinsec, Cunoașterea nu cere să fie comunicată, nu are nevoie să fie transmisă pentru a fii ceea ce este. Comunicarea, declinarea și multiplicarea acesteia țin de aspectele exterioare și de nimic interior.
Îți comunic Cunoașterea mea pentru a mă putea verifica, contrazice, etc. Nu-i o întâmplare că Sfintele Evanghelii nu cuprind concepte și definiții, asumând caracterul extrem de intim al Cunoașterii lui Dumnezeu și imposibilitatea aproape absolută de declinare, multiplicare a acestei cunoașteri și către alții. Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi comunicată, ceea ce înseamnă că nici nu poate fi contorsionată, contrazisă, invalidată, ci poate fi doar crezută pe bază de Credință.
Dacă vreți, Cunoașterea lui Dumnezeu păstrează forma ancestrală, originală a Cunoașterii, drept ceva personal și intim ce-și pierde integritatea dacă este pusă în situația să fie comunicată și altora.
Abstractizarea nu este o formă de cunoaștere ci o formă de comunicare. Conceptul, ideea, analiticul lui Kant, pozitivismul logic, sunt forme de comunicare (a ceva prealabil cunoscut) și nu forme de cunoaștere. Instrumentalul, tehnica, dogmatica, în general lucrurile ce pot fi percepute, învățate, înțelese doar cu mintea, pe baza repetiției, în temeiul lucrurilor pure și a priori dobândite, sunt forme de comunicare a cunoașterii și nu forme propriu-zise de cunoașterea. Aceasta din urmă, în sensul cel mai propriu al cuvântului are legătură cu factualul, cu realitatea, cu natura, cu faptele. Putem gândi pe baza elementelor pure și a priori dobândite, dar nu putem cunoaște doar în baza acestora.
Asta-i lecția pe care în ultimele sute de ani am uitat-o, am ingnorat-o, am contorsionat-o, am confundat Comunicarea și Gândirea cu Cunoașterea propriu-zisă, am apreciat că putem Cunoaște doar în temeiul a ceea ce avem înnăscut în noi.
„numesc pure în sens transcendental toate reprezentările în care nu se găsește nimic care să aparțină senzației (….) în această cercetare se va găsi că există două forme pure de intuiție sensibilă cu principii ale cunoștinței a priori, anume spațiul și timpul, cu a căror examinare ne vom ocupa acum.” – Kant, Critica rațiunii pure.
„that question cannot sensibly be asked before the concept of object, place and time – the three Kantian components inextricably bound together in the neonate’s tracking response – are disentangled, a disentanglement that also appear to come with language. ” – Thomas Kuhn, The last writings of Thomas S. Kuhn.
O spun aici în mod sumar și o dezvolt ulterior. Whitehead spunea că gândirea occidentală este o notă de subsol la dialogurile lui Platon. Personal cred că întreaga contemporaneitate ideatică este o adnotare a ideii lui Kant – că poate exista gândire dincolo de experiență, că avem tot ceea ce ne trebuie în noi, înnăscut deja. Aderența profundă a Inteligenței Artificiale la contemporaneitate are legătură cu dezvoltarea în mod sălbatic, cultivarea în mod exagerat a acestei pasiuni față de abstracțiune. Nu-i o întâmplare ci este o consecință într-adevăr inevitabilă a unei conduite ce dureaza de câteva sute de ani.
Cel ce sesizează pentru prima dată, din punctul meu de vedere, acest pericol, această stare de generală abstractizare este Thomas Kuhn, prima dată în 1962 când publică The structure of scientific revolutions iar apoi pe îndelete când îi sunt publicate în 2022 gândurile neterminate – The last writings of Thomas S. Kuhn.
Undeva, cândva s-a născut ideea ca Știința caută si cultivă Adevărul si doar Adevărul absolut. Si am tot ținut-o așa si in Renaștere, și în Iluminism, și în Reforma, etc. pana în a 2 a parte a Secolului XX. Am ținut-o astfel până ce a venit Thomas Kuhn unde a arătat că în realitate știința, cercetarea științifică este o chestiune de puzzle, de umplere a golurilor ivite în cunoaștere, în cercetare, în știință, în decursul timpului. Partea instrumentala a științei (tehnica, etc.) poate ca este noua, dar știința, cercetarea științifică nu este atât de noua ci totdeauna are legătură cu ceva vechi, cu paradigma veche.
Pe scurt, știința se raportează la un patrimoniul propriu, dobândit deja si mai puțin la ceva ideal, la adevărul absolut, la realitatea prima si de necontrazis, la ceva abstract si ideal. Știința a făcut o “gaura” în univers, în lume, în realitate, în natură si de ceva timp se tot chinuie să “facă și mai mare” respectiva gaura. E vorba de percepție si nici măcar de perspectivă. “Paradigma’ lui Kuhn încă este rumegată, asimilată de lumea științifică, mulți cârcotesc, dau din cap, dar în final recunosc că are dreptate. Fizica cuantica nu ar fi fost posibila fără fizica lui Newton. Kant nu ar fi fost posibil daca nu era amorsat de legile lui Newton. Darwin nu ar fi fost posibil daca nu era Lamarck. Toricelli nu era posibil fără Artistotel și ideea sa ca nu exista vid. Si tot așa.
Acum că știm că în ultimele sute de ani am vorbit vorbe, să explicăm mai pe larg de unde am plecat (cum s-a ivit ce a vrut să facă Kant) și unde am ajuns (ce a vrut să spună Kuhn).
Critica rațiunii pure, pentru cineva care cunoaște cât de cât mersul lucrurilor în materie de idei, de gândire exprimată, poate fi cât de cât înțeleasă și numai din parcurgerea titlurilor.
Kant pleacă de aici – Despre diferența dintre cunoașterea pură și cea empirică,
„dar dacă orice cunoaștere a noastră începe cu experiența aceasta nu înseamnă totuși că ea provine întreagă din experiență. Căci s-ar putea prea bine ca tocmai cunoașterea noastră prin experiență să fie un compositum din ceea ce primim noi prin impresii și ceea ce facultatea noastră proprie de cunoaștere produce din ea însăși, adaos pe care noi nu-l distingem de acea materie primă mai înainte ca un lung exercițiu să ne fi făcut atenți asupra-i și abili de a-l separa”
pentru a ajunge la
“noi suntem în posesia unor anumite cunoștințe a priori și însuși simțul comun nu este niciodată lipsit de astfel de cunoștințe, filosofia are nevoie de o știință care să determine posibilitatea, principiile și întinderea tuturor cunoștințelor a priori, despre diferența dintre judecățile analitice și judecățile sintetice, în toate științele teoretice ale rațiunii sunt cuprinse, ca principii, judecăți sintetice a priori, cum sunt posibile judecăți sintetice a priori, se numește absolut pură o cunoștință în care nu se amestecă deloc nici o experiență sau senzație, care prin urmare este posibilă complet a priori,”
inclusiv la ceea ce spuneam la început
„numesc pure în sens transcendental toate reprezentările în care nu se găsește nimic care să aparțină senzației (….) în această cercetare se va găsi că există două forme pure de intuiție sensibilă cu principii ale cunoștinței a priori, anume spațiul și timpul, cu a căror examinare ne vom ocupa acum.”
Mai poposesc la Kant și la Critica rațiunii pure doar pentru a arăta diferența dintre judecățile analitice respectiv cele sintetice:
“de aici rezultă clar: 1) că judecățile analitice nu extind deloc cunoștința noastră, ci că conceptul pe care îl am, este descompus și îmi este făcut inteligibil mie însumi; 2) că în judecățile sintetice trebuie să am, afară de conceptul de subiect, încă ceva (x) pe care se sprijină intelectul, pentru a cunoaște că un predicat, care nu se află în acest concept, îi aparține totuși.”
Distincția lui Kant între judecățile analitice (cele bazate pe sens – Ploaia este umedă, propoziția nu spune nimic despre realitate, nimic nou întrucât noi știm a priori că umezeala este inerentă ploii) și judecățile sintetice (ploaia de astăzi a fost ciudată, întrucât avem nevoie de simțuri, de experiență pentru a înțelege ciudățenia ploii de astăzi) este fundamentală pentru toată perioada ce a urmat Criticii rațiunii pure, fiind aidoma a ceea ce spunea W.V. Quine în Two Dogmas of Empiricism
„modern empiricism has been conditioned in large part by two dogmas. One is a belief in some fundamental cleavage betwwen truths which are analytic, or grounded in meanings independently of matters of fact, and truths which are syntetic, or grounded in fact. The other dogma is reductionism: the belief that each meaningfull statement is equivalent to some logical construct upon terms which refer to immediate experience. Both dogmas, I shall argue, are ill-founded.”
Judecățile analitice ale lui Kant, cele bazate pe sens doar și complet străine de fapte și realitate au devenit regula, regina gândirii în sensul în care, la nivelul cel mai profund s-a întâmplat ceea ce spune Kuhn și anume că gândirea analizează teoriile anterioare, gândurile anterior exprimate, ipotezele si conceptele illo tempore valabile. Ce a vrut Kant de la analitic și sintetic este o altă discuție, în condițiile în care aruncarea acestei dihotomii în lume a schimbat cursul lucrurilor.
Exista o ramura a filosofiei, o preocupare filosofica numită pozitivismul logic sau/si filosofia analitica. Pe scurt aceasta se preocupa sa explice teoriile, vorbele, afirmațiile filosofiei; daca are sau nu sens din perspectiva logica ceea ce spune filosofia. Carnap, Wittgeinstein, Russell, Cercul de la Viena au pus bazele acestei abordări, au supus teoria filosofică, chiar și metafizica, regulilor și principiilor matematicii și abordării logice.
Iar aceasta în momentul în care oamenii încercau, ca toată fenomenologia – Husserl, Heidegger, etc. să scape de metafizică. Fapt este ca in mod coroborat, toate aceste direcții de acțiune – Heidegger dintr-o parte, Kant din alta parte, pozitivismul logic din alta direcție, împreuna au vrut sa aducă o noua forma de gândire, una în care întâietate a dobândit capacitatea gândurilor de a avea sens, de a fi coerente și nu neapărat de a exprima adevărul (acesta se determină exclusiv în relație cu realitatea, natura, faptele). Unii spun că lumea ideilor a lui Platon a amorsat această stare de lucruri bazată pe abstracțiuni în exclusivitate.
“One is thought to recognize kinds by someone who already knows; (..) that one supposes the kind is natural because of the authority of one’s teacher. What occurs during the interaction between learner and teacher is the transmission of the categories employed in the teacher’s culture” (Thomas Kuhn, The last writings of Thomas S. Kuhn).
Asta nu înțelege lumea – ca trăim într-un orizont determinat de propriile noastre vorbe si gânduri, ca discutam, cercetam, confirmam sau infirmam nu realitatea, faptele ci teoriile anterior exprimate. Suntem într-o bucla în mod substanțial rupta de realitate, de fapte, bucla ce este întărită de AI acum. Daca vreți sa ne raportam la progresul continuu al Iluminismului, in mod paradoxal acesta va fi reprezentat de întoarcerea la trecut, la realitate, la fapte, si nu de continuarea tendinței actuale – artificiale si abstracte.
J. Stuart Mill distinge naturalul de artificial spunând ca cel dintâi este mereu cu rest, in sensul ca nu poți descrie, enumera, exact si pe de-a întregul toate elementele componente, in timp ce artificialul este complet la vedere, toate elementele componente pot fi inventariate. Tot ceea ce este bun astăzi, de care ne bucuram ba toți, ba doar unii – știința, cunoașterea, filosofia, gândirea, religia, sufletul, etc., dar absolut toate sunt creația acelui REST, acelor elemente ce nu au putut in decursul timpului sa fie inventariate când se vorbea despre natural, despre Om.
Kuhn, în gândurile publicate în 2022 distinge între kind terms și singletons. În mod sumar, kind terms reprezintă categorii, lucruri ce au trăsături particulare în temeiul cărora fac parte din una sau alta dintre categorii, în timp ce singletons constituie legile fizicii, spre exemplu (masa, forța, etc.), nu au grupuri, categorii. În încercarea de a înțelege când se ivește capacitatea omului de a identifica lucrurile numite de el kind terms, Kuhn ajunge la concluzia că aceasta se ivește undeva în primul an de viața când copilul deosebește situațiile de lucruri; mai întâi observă situațiile (adică spațiul și timpul împreună fără a distinge elementele situației) iar apoi pe măsură ce învață să separe spațiul de timp, adică să deosebească elementele situațiilor ajunge să identifice și obiectele și categoriile aferente.
Copilul învață să deosebească lucrurile (și categoriile pe cale de consecință), adică kind terms după Kuhn în momentul în care conștientizează sinteticul a priori al lui Kant, adică spațiul și timpul, deosebindu-le între ele.
Concretețea și dacă nu este înnăscută la om este dobândită dimineața devreme în viață.
Noi credem ca ceea ce trăim astăzi este rezultatul abordării inginerești ce a epuizat elementele de cunoscut, ca pe măsură ce Gândirea, logica, știința au început sa reducă, sa elimine după unii Restul din Natural, situația noastră, a lumii, a început sa fie mai buna. Ceea ce șochează astăzi, ceea ce este o schimbare radicala astăzi nu-i nici măcar AI, forma aceasta mecanizata de inteligenta (nu de înțelepciune), ci îndepărtarea Restului. Am ajuns la nivelul in care suntem ființe naturale dar fără REST, ne-am sublimat, sintetizat atât de bine încât am îndepărtat orice urma de REST, suntem Oameni fără mistere, fără necunoscute, fără curiozități. Asta ar trebui sa ne sperie cu adevărat – Fuga Restului din lume întrucât în acest răgaz, rest se află și Cunoașterea pe care noi acum o confundăm cu Comunicarea.
Tragem linie după secole în care am confundat Adevărul cu Sensul, în condițiile în care Realitatea, faptele și natura au fost izgonite din gândurile noastre. De unde si degringolada în care nu mai înțelegem nimic nici din gânduri dar nici din fapte, întrucât reperele și unitățile de măsură au fost încrucișate, modificate genetic.
„Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină;”. Aici nu există răspuns în Sfintele Evanghelii. Și pot exista mai multe explicații pentru aceasta (am vorbit mai sus de lipsa încrederii în definiții) inclusiv aceea ca Isus știe că Dumnezeu, Adevărul, Principiul nu pot fi definite, explicate ci trebuie asumate, înțelese, interiorizate. Personal cred că lipsa definiției Adevărului (așa cum sună o definiție) face parte din caracterul democratic al creștinismului. Dacă am fi căpătat o explicație asupra Adevărului aceasta ar fi însemnat o definire a lui Dumnezeu, o limitare a acestuia ceea ce ar fi pus Lumea într-o Matrice constrângătoare.
E atipică lipsa definiției adevărului in Creștinism?
Nu. Pentru ca de la Aristotel încoace lumea se tot chinuie sa deosebească Adevărul (totdeauna relaționat la fapte, la natura) de Sens (in relație cu ideile, abstracțiunile). Mulți oameni deștepți au scris despre asta – Popper, Kuhn, Quine, Frege, Carnap, Scoala de la Viena, etc. Toată gândirea de după Kant, mai mult sau mai puțin, este despre aceasta, despre Sensul ridicat la rangul Adevărului, ignorând în același timp orice nevoie de realitate, de natură sau de factual.
Aristotel considera că materia e locul (neutru) unde se exprima proprietățile; proprietățile se schimbă și nu materia. Mișcarea privește schimbarea proprietăților si nu a materiei (care rămâne un loc neutru). Mișcarea este schimbarea proprietăților. Mișcarea proprietăților dă Forma dar si esența lucrurilor. Materia exprima doar din ce este făcut lucrul, obiectul in timp ce proprietățile dau forma si aspectul esențial al lucrului. Materia are potențialitatea, vocația de a fi orice, dar doar forma o face ceva anume dându-i si esența. Proprietățile fac lucrul, dau concretețe fiind ceva actual.
Newton apreciază că materia e formata din particule de materie si modul cum aceste particule de materie interacționează determina proprietățile. Mișcarea este a materiei si nu a proprietăților. Esențialul este in materie si nu in proprietățile acesteia.
Sensul reprezintă ceea ce esența, proprietățile devin când este, sunt separate de obiectul referit, adică atunci când lucrurile sunt aruncate in lume (sub forma de concepte, abstracțiuni, clase, categorii). Sensul are legătură cu limbajul si nu cu faptele. Adevărul se fundamentează pe fapte. Materia lui Newton, la care se raportează mișcarea este Adevărul, în timp ce proprietățile lui Aristotel ce definesc concepția sa despre mișcare, constituie Sensul. Declinarea proprietăților ce nu afectează materia în condițiile în care aceasta rămâne neutră constituie ceea ce facem noi astăzi cu abstracțiunile și conceptele pe care le rostogolim fără ca realitatea ce le-a generat să fie afectată, contorsionată în vreun fel. Mișcarea Materiei de la Newton este cea care contează, cea care ne pune în contact cu substanța și cu realitatea, situație în care putem verifica inclusiv Adevărul.
Noi am adaptat la nivel științific definiția mișcării în fizică, dar la nivel profan am rămas cu distincția și particularitățile lui Aristotel unde sensul este confundat cu Adevărul iar materia, realitatea, faptele nu contează în niciun fel. În știință șocul confuziei de mai sus a fost reliefat de momentul în care fizica cuantică s-a aflat în imposibilitatea de a exprima cu limbajul fizicii clasice, cu conceptele mecanicii lui Newton adevărurile mecanicii cuantice. Adevărul de la nivelul cuantei a determinat schimbare limbajului mecanicii clasice. Când Bohr și-a dat seama că ceea ce se întâmplă la nivel micro este complet diferit de situația de la nivel macro, în ciuda a ceea ce credea Einstein, concluzia a fost că sensul cuvintelor trebuie schimbat și nu adevărul lumii fizice.
Dreptul a dus această mecanică la un nivel nemaiîntâlnit în alte domenii ale gândirii, în condițiile în care a reușit să creeze concepte din concepte, abstracțiuni din abstracțiuni, să izgonească realitatea, faptele și natura în totalitate din cadrul acestuia, astfel încât Gândirea să poată fi replicată la nivel mecanic.
Dreptul a decretat prin lege că Sensul este Adevărul ce trebuie urmat, că nu există nimic altceva în afară de constructele ideatice ale acestuia, că nu are nevoie de nimic altceva pentru a genera respectivele abstractizări. Iar noi ne bucurăm de această stare de lucruri întrucât în felul acesta avem impresia că suntem mama profesioniștilor, că suntem excepționali, că suntem unici în lume (asemenea Dreptului), etc.
Pe cât de firavă este abstracțiunea Dreptului pe atât de neîntemeiată este și existența noastră profesională, vorbind vorbe.
