Avem un fapt la care ne putem uita cum se uită modernismul la trecut (împachetându-l și aruncându-l la gunoi) sau putem proceda precum face postmodernismul cu aceeași formă a timpului, cu trecutul (dezvrăjindu-l, despachetându-l și uitându-se la el din mai multe perspective, unghiuri, abordări).
Faptul de analizat este pensionarea prematură a magistraților. Formă particulară a unui concept întâlnit și în restul lumii juridic, la avocați de asemenea, în forme poate mai dure și mai abrazive ca percepție.
Acest fapt poate fi privit ca o manifestare particulară a ceva mult mai larg, sau ca o chestiune individuală ce nu poate, nu trebuie să fie intercondiționată cu nimic altceva. Putem să împachetăm acest fapt și să-l aruncăm sub Ideea extrem de umană, a confortului și oportunității, sau putem să-l despachetăm uitându-ne atât la perspectiva celui ce a stârnit această mișcare, dinamică de resurse umane, la capacitatea sistemului de a se face uitat, fără niciun fel de părere de rău, dar și la cauza primă a acestui fenomen, la conceptul din care a fost extras.
Cert este că această volatilitate de resurse umane nu poate fi analizată în mod monolitic, unilateral în condițiile în care cauzele ce au creat această situație sunt multiple, existând atât cauze intenționat create, inclusiv de natură politică (politică profesională, de asemenea) dar și cauze organice, simptomatice pentru lumea juridică în general (avocatura de asemenea, juriști cu supra măsură).
Cum s-a comportat CSM-ul și Ministerul Justiției în această situație ar trebui analizat în mod temeinic și serios, de terți cu atribuții și informații pe subiect, astfel încât orice dubii cu privire la existența unor agende politice netransparente (moderne sau mai puțin postmoderne), cu intenție împinse înainte, să fie cât mai repede îndepărtate și clarificate pentru că impresia că această stare de lucruri nu este întâmplătoare capată din ce în ce mai multă consistență.
Dar nu despre felul acesta particular de generare a faptului în discuție vreau să vorbesc în continuare.
Mă preocupă o cauză mult mai generală, mai bine ascunsă dar infinit mai insidioasă decât resorturile politice anterior menționate, tristețea din lumea juridică, starea de hedonism exacerbat ca formă de manifestare a depresiei ce domină lumea juridică, lato sensu, pe magistrați și avocați deopotrivă, pe juriști în general.
La magistrați această patimă a tristeții se manifestă acum prin pensionarea prematură (spunem noi), dar Doamne cum se manifestă la avocați, ce forme diverse și particulare are această patimă.
Nicio ocupație juridică nu scapă acestei patimi creștine.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (în Răspunsuri către Talasie) spune că
în loc de a se folosi de întristare pentru a-și plânge păcatele și a se mâhni pentru înstrăinarea sa de Dumnezeu și pentru pierderea bunurilor duhovnicești, omul o folosește pentru a deplânge pierderea bunurilor materiale. (…) el dă tristeții o folosință contrară firii, anormală.
Avva Dorotei (Învățturi de suflet folositoare) arată așa cu privire la patimi
Acestea nu fac parte din firea omului.
Ignorarea bunurilor duhovnicești, pervertirea firii omului și achiesarea la cele materiale după pierderea cărora omul se amărăște, definesc patima tristeții. Or, în lumea juridică, după cum vom arătă în continuare. ignorarea Frumuseții intrinseci a Dreptului, a Universaliilor acestuia în dauna celor materiale duce la pervertirea fiiri juridice a Omului Juridic.
Tristețea îndelungată, echivalentă cu depresia are multe cauze; unele extrinseci ce țin de felul în care această lume juridică este organizată din perspectivă politică (capacitatea sistemului de a genera frustrare, resentimente) dar altele sunt intrinseci (iar responsabilitatea ivirii acestora nu poate fi externalizată în niciun fel), în mod esențial specifice lumii juridice și mă refer aici la frumusețea atenuată a Dreptului, la inapetența sistemului de a genera stare de bine la nivel intelectual pe termen mediu și lung.
Și nu este vorba despre confortul material (spre exemplu), sau de cel intelectual pricinuit de cunoașterea în amănunt și dintr-o suflare a domeniului de activitate (memorarea unui set de legi, oricare ar fi numărul acestora), ci discutăm aici despre starea de bine pe care ți-o provoacă starea de incertitudine creatoare pe care o ai atunci când simți în același timp tremurul cunoașterii dar și pe cel al necunoașterii, când știi că știi nu din prima ci pe măsură ce te afunzi în preaplinul cunoașterii și în golul necunoașterii, pe măsură ce îți aloci timp pentru a da adâncime analizei și gândului.
Tremurul acesta nu poate fi descris in cuvinte. Poate fi simțit și atât. Restul e vorbărie goală, așa că asum că descrierea mea sumară corespunde simțămintelor universale ale juriștilor.
Noi (juristii) ne întemeiem pe cunoașterea imediată și dintr-o bucată, nu mai vrem să poposim nicio bucată de vreme pe tărâmul întrebărilor și necunoașterii, ne tragem esența din confortul cunoașterii clare, complete și imediate. Bănuiala cunoașterii dar și a necunoașterii, acel moment în care simți că necunoscutul se împuținează iar cunoscutul se îmbogățește, creează cu adevărat starea de bine, Frumosul și Bucuria în Drept. Trăim doar în limita cunoașterii juridice imediate, iar atunci când simțim că este nevoie de efort și diligențe constante și suplimentare pentru a lărgi sfera Cunoscutului intrăm în Depresie.
Există un tremur inerent democrației juridice, tremur ce vine din lărgirea în mod necontenit a zonei de cunoscut, a cunoașterii, dar felul acesta cu fluturi în stomac ni-l refuzăm în contemporaneitate întrucât pozitivismul juridic ne-a creat impresia că totul este cunoscut și nimic nu mai trebuie descoperit de minte juristului.
Gândul juristului este pe deplin cunoscător, nu-i scapă nimic, nu recunoaște nicio zonă de necunoaștere căci aceasta ar fi un păcat capital, credem noi. Încă din facultatea mintea noastră vine amorsată pentru cunoașterea completă și totalitară (cunoașterea ce refuză necunoscutul este o formă de dictatură sau o formă de nebunie – nebunia pură a certitudinii, cum spune Mircea Cărtărescu în Theodoros).
În Pandectele Române, 1942, Vasile V. Georgescu publica un articol intitulat Despre eteronomia Dreptului. Prime elemente pentru o teorie a frumuseții Dreptului, unde spune așa
„autodidactul de mare prestigiu care a fost Gustave Le Bon, a găsit într-o zi o formulă fericită pentru a caracteriza juricitatea. Dreptul este o forță care durează a spus el. (…) Ca însăși vieața, din care el este o determinare și care cu orice preț continuă să urce panta, dreptul se mulțumește cu tot ceea ce obține dintr-un mediu variat și nestatornic, câteodată refractar, sau cel puțin străin de ceea ce constituie destinul propriu zis al juricității. (…) Dreptul dobândește astfel, după timp și loc, o anumită expresie.”
Denegarea de dreptate, ideea de a refuza aplicarea legii (în sens Trascendental – imperativul categoric al lui Kant, stelul înstelat din lăuntrul nostru, sau în sens transcedent – Ideea lui Platon, situată în afara noastră) pe motiv că legea (act normativ) nu rostește, nu este o creație întâmplătoare a Dreptului, a lumii juridice. Prin ipoteză este refuzat juristului dreptul de a refuza deslușirea juridică pe motiv de necunoaștere tocmai pentru a-l familiariza nu doar cu zona certă și confortabilă a cunoscutului, dar și pentru a-l obișnui cu gândul că necunoscutul, incert și creator de confort după o anumită vreme este de asemenea treaba juristului.
Dar așa au gândit creatorii legii civile în secolul al XIX-lea. Astăzi, în vremea prezentului fără de trecut dar și fară de viitor, necunoscutul nu mai există întrucât cunoscutul juridic, în special cel dat de litera legii, s-a proclamat dumnezeu.
Definiția prezumțiilor legale (consecințe asupra unui fapt necunoscut dintr-un fapt cunoscut), ideea de lumini și înțelepciuni ale judecătorului (dar care cu îngâduința dânșilor pot fi aplicate și avocaților, juriștilor în general) funcționează pe aceeași Idee/prezumție și anume aceea că necunoscutul este mai important decât cunoscutul; felul în care ne raportăm la Necunoscut ne definește ca Juriști iar nu măiestria manipulării juridice a Cunoscutului.
Răbdarea de a poposi în preajma Necunoscutului, de a te însoți cu acesta pentru o bună bucată de vreme, tocmai în speranța că la un moment dat Cunoscutul se va îmbogăți iar Necunoscutul se va împuțina, ne deosebește ca Juriști, atât când ne uităm unii la alții dar și când alții se uită la noi. Tristețea se ivește atunci când nu acceptăm ab initio Necunoscutul, sau când nu avem răbdare să ne însoțim cu acesta, să-l acceptăm ca parte a vieții noastre juridice.
Nu există domenii de activitate care să dea atât de multă importanță aritmeticii juridice, ignorând concomitent orice altă formă de manifestare a matematicii juridice, pe cât este Lumea juridică. Adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea sunt operațiuni specifice aritmeticii, operațiuni ce pot fi declinate, multiplicate și la nivelul juridic unde totul este la vedere iar rezultatul apare din aplicarea uneia sau alteia din operațiunile anterior menționate: o lege se adaugă la altă lege pentru a completa o ipoteză sau un regim juridic, o lege exclude altă lege pentru a rezulta regimul aplicabil, o lege devine Cod sau Constituție pentru a se aplica la mai multe domenii juridice, după cum avem legi speciale ce rezultă din segregarea artificială (prin intermediul normativismului juridic) a unui domeniu unitar în domenii reglementate distinct.
Aritmetica juridică împiedică lucrul cu necunoscutul, obișnuind mintea juristului să caute sursele frumuseții Dreptului și ale Bucuriei juridice strict în zona cunoscută (în zona normativ cunoscută), domeniu ce poate fi așa (cunoscut) pentru că una din operațiunile aritmetice mai sus menționate provoacă acest rezultat.
Dreptul nostru a devenit unul al numerelor prime exclusiv; artimetica juridică nu permite ivirea literelor în matematica juridică, nu este compatibilă cu necunoscutele, în niciun fel, cu radicalii (cine mai extrage astăzi principii?), etc.
Activitățile acestea administrativ-mecanico-standardizate de aplicare a dreptului determină Confort pe termen scurt dar omoară Bucuria și Frumusețea gândirii juridice pe termen lung. Iar când Confortul ușor pricinuit dispare, dintr-un motiv sau altul, iar Frumusețea și Bucuria adevărate nu există, juristul nu mai are niciun motiv să poposească în profesie.
Oriunde ne-am uita, activitatea intelectuala (gandirea, dialogul cu mintea, ganditul non-mecanic, non-standard) este pretuita (inclusiv monetar) pentru ca ofera Obiectivitate; solutia prilejuita de o astfel de activitate este cea care trebuie si nu cea care se poate in contextul dat.
Nimic altceva nu da valoare activitatii intelectuale in afara Obiectivitatii.
Pentru a se pastra Obiectivitatea, activitatea intelectuala trebuie sa dobandeasca ceea ce in literatura se numeste Autonomie estetica, adica sa aiba propriile mecanisme si criterii de exprimare, impuse de Artist (asa vede el lumea) si nu de realitatea concreta si directa (nu de aspectul statistic).
Daca nu exista Autonomie estetica nu exista nici Obiectivitate, intrucat cel ce gandeste va fi mereu conditionat. Activitatea din lumea Justitiei (Magistratura, Avocatura, etc.) este o activitate intelectuala (chiar daca activitatea administrativa este prezenta) si se presupune ca ar trebui sa ofere Obiectivitate in conditii de Autonomie estetica.
Rostește Mircea Cărtărescu în Theodoros așa
(…) a vieții tale, nedeslușită și misterioasă ca orice altă viață când o vezi din smârcurile cărnii, căci doar de sus desenul devine limpede ca-n palmă și se pot citi literele uciderilor, săruturilor, gingășiilor (….)
Dar fapt este ca in lumea juridica de la noi lipseste Obiectivitatea pentru ca lipseste Autonomia estetica; Artistul din lumea juridica este identic cu realitatea de exprimat. Autonomie estetica nu inseamna sa vezi clar si corect lumea ci sa-ti exprimi onest, transparent si autentic felul in care vezi lumea.
Caci restul e ideologie dacă nu ajungi la autonomia estetică dată de tremurul Necunoscutului.
Dacă dispare partea imediat confortabilă (de natură materială de cele mai multe ori, și colo dar și colo) și nu ai avut acces la Universalii (Frumusețea și Bucuria Dreptului) pentru că ai acceptat o metodologie juridico-cognitivă bazată exclusiv pe aritmetica juridică cu cele 4 operațiuni matematice mai sus menționate, evident că te lovește Tristețea și inutilitatea juridică și nu ajungi să vezi de Sus desenul, vorba lui Cărtărescu.
