Diversitatea de opinii juridice, lipsa de unitate a acestor interpretări, pluralitatea opiniilor mai curând decât sistematizarea acestora a devenit un loc comun în știința dreptului. Așteptările sunt mai curând să găsești speța rezolvată decât principiul regulator pentru speța ta dar și alte situații, ipoteze factual ivite.
Nimeni nu se mai miră că atunci când este vorba despre regula juridică interpretările sunt diverse și lipsite de unitate.
Aproape nimeni nu se mai încurcă să caute Ideea, oricum ar fi definită aceasta – în accepțiunea lui Platon sau după perspectiva lui Kant, după cum vom arăta mai departe.
Cu toate acestea, la fel de acceptat este și faptul că niciun sistem, fie el și social, nu poate rezista la infinit dacă cel puțin vocația unității, de scop sau de mijloace nu este țintită, urmărită, căutată. Abandonarea unității ideatice în Drept este semnul principal al decăderii acestei forme de educație. Lipsa oricărei preocupări cu privire la ideile mișcătoare ale Dreptului nu doar transformă o formă de cultură într-o formă de educație formală și instrumentală, dar și împuținează în mod substanțial vocația Dreptului de a rezista în timp, în forma organizată.
Au existat momente în care s-a scris mai mult și s-a vorbit mai puțin, având ceea ce se numea cultura scrisului în Drept. Trăim vremuri în care se vorbește mai mult și se scrie o idee mai puțin, fiind astfel contemporani formei vorbite a Dreptului. Dar, independent de perioada de timp la care ne raportăm nu vorbitul duce Dreptul mai departe ci scrisul, iar din această perspectivă avem trei mari categorii de resorturi ce ar putea avea vocația împingerii științei juridice la un nou nivel.
Primul este Practica/Jurisprudența/Hotărârile judecătorești, lato sensu. Al doilea este Teoria juridică/Doctrina juridică unde cuprindem și Pedagogia juridică, fie sub forma pregătirii inițiale, fie în forma pregătirii continue. Iar al treilea este Activitatea legislativă, dreptul pozitiv în forma cea mai strictă a acestuia.
Relatia aceasta dintre Teorie si Practica este cel mai profund analizata de Kant in Critica Ratiunii Pure, cu amendamentul ca el inlocuieste Teoria cu Intuitiile și Conceptele Pure iar Practicii ii spune Experienta. Teoria/Intuitiile pure (Timpul si Spatiul)/Conceptele pure nu inseamna explicarea, teoretizarea, dogmatizarea Cunoasterii ci are in vedere ceea ce exista in noi (în Intuiții dar și în Intelect) inainte de orice experienta.
Explicarea (teoretica a) Cunoasterii se numeste dogmatizarea stiintei.
La Kant teoria pură este aceea ce are în vedere atât intuițiile pure dar și conceptele pure, ce există în noi, la nivelul intuițiilor respectiv al Intelectului, înainte de orice Experiență sau Gândire. Când teoretizezi Cunoașterea dată atât de conceptele și intuițiile pure dar și de experiență aceasta echivalează cu explicarea excesivă a unei anumite cunoașteri, lipsind-o de universalitate si necesitate, atât de specifice Teoriei pure.
Segregarea gândirii pure, aceea ce se bazează pe Intuiții și Concepte dobândite de noi înainte de orice Experiență, de Experiența propriu-zisă a oricăruia dintre noi stă la baza dihotomiei ce ar trebui să existe și în Drept între abordarea teoretică și abordarea practică a Științei Dreptului.
Teoria ce discută despre Cunoașterea ce rezultă din agregarea Conceptelor și intuițiilor pure cu Experiența este dogmatică, din perspectiva metafizicii lui Kant întrucât îi lipsesc atât necesitatea/caracterul apodictic dar și universalitatea. Dogmatica este despre Cunoaștere prin delegație, în sensul că cineva a înțeles ceva despre ceva (și nu despre tot) și explică celorlalți respectiva înțelegere, particulară și lipsită de caracterul apodictic mai sus menționat.
Sumarizând, avem Teoria Pură și Dogmatica. Prima are la bază Intuițiile și Conceptele Pure, ce nu au la bază experiența unuia sau altuia, în timp ce a doua (Dogmatica) întrepătrunde puritatea intuițiilor și a conceptelor cu experiența, mai îngustă sau mai generoasă a unuia sau altuia, explicând apoi celorlalți Cunoașterea dobândită.
Teoria Pură exploatează ceea ce evoluția noastră ca Oameni, ca specie a generat în bagajul nostrul biologic și intelectual, în timp ce Dogmatica prelucrează ceea ce unul sau altul, contemporan situațiilor Cunoaște despre respectivele situații. Necesitatea/caracterul apodictic al teoriei/gândirii (inclusiv juridice) respectiv universalitatea acesteia lipsesc atunci când discutăm despre teoria juridică sub forma dogmaticii, întrucât experiența prin definiție nu poate fi pe deplin cuprinzătoare.
În afară de Teoria Pură și Dogmatică mai trebuie făcută o distincție între Transcedentalul lui Kant (expus în Critica Rațiunii Pure) și Transcedentul lui Platon (din Mitul Peșterii), distincție importantă pentru știința dreptului. Transcendetalul lui Kant are în vedere ceea ce există în noi, Intuiții și Concepte, în mod pur, independent de experiența pe care urmează să o avem. Transcedentul lui Platon are în vedere luminile și umbrele din Mitul Peșterii, adică Ideea ce se află în afara noastră.
Pentru Kant Transcedentalul este în fiecare dintre noi, dar pentru Platon transcedentul este în afara noastră.
Dacă achiesăm la distincția de mai sus (Teorie Pură – Dogmatizare) acceptând că inclusiv în Științele Juridice, Teoria juridică poate fi pură sau dogmatică în raport de ceea ce urmărește (explicarea cunoașterii juridice dobândite de unul sau de altul, la Dogmatică sau dobândirea și folosirea Intuițiilor și Conceptelor Pure, la Teoria pură) trebuie să ne punem următoarea întrebare – unde se află ceea ce căutăm în Drept? În interiorul nostru, în conștiința noastră de oameni, sau în exteriorul nostru, într-un plan total extrinsec conștiinței noastre?
Valorile dreptului sunt intrinseci sau extrinseci omului?
În raport de cum răspundem acestei întrebări achiesăm la Transcedentalul lui Kant unde Teoria pură este intrinsecă omului, sau la Transcedentul lui Platon unde Ideea este în ceruri, extrinsecă omului. Dacă ceea ce căutăm, în mod necesar și universal este intrisec discutăm despre știința dreptului și despre obiectivare, în timp ce dacă acest căutat este extrinsec, situat la un nivel superior sau nu omului, dar oricum în afara acestuia atunci nu putem vorbi despre știință sau obiectivitate.
Știința juridică trebuie să se lămurească mai întâi dacă este Teorie pură sau Dogmatică, întrucât dacă ajunge la concluzia că este Dogmatică în sensul că avem de-a face cu Cunoașterea prin delegație obținută de la unul sau altul, notoriu sau mai puțin notoriu, important sau mai puțin important, vizibil sau mai puțin vizibil, atunci discuția și semnele întrebării se opresc aici, nu pot merge mai departe întrucât ne-am limitat singuri discuția, vocația.
În schimb, dacă răspunsul este în sensul că Dreptul este și trebuie să fie o Teorie pură, ce funcționează în baza unor Intuiții și Concepte ce sunt cu necesitate așa întrucât nu pot fi altfel sens în care sunt și universale, atunci trebuie să ne întrebăm unde se află aceste Concepte, în interiorul nostru sau în exterior, venind dinspre autorități superioare, oricum le-am numi pe acestea – Stat, Instanțe, Organizații internaționale, etc. Și astfel scoatem dreptul din abordarea insulară integrându-l în universalul omului.
Raportând cele 3 domenii ale Dreptului, anterior menționate, la distincțiile mai sus operate (Teorie Pură – Dogmatică, Transcedental – Transcedent), vom observa că dintre acestea doar una are vocația de a deveni Teorie Pură, iar celelalte două prin definiție nu pot ajunge la acest statut.
Jurisprudența și Legea prin definiție sunt dogmatice în condițiile în care explicitează o Cunoaștere particulară ce nu caută nici necesitatea dar nici universalitatea. Hotărârile sunt de speță, în timp ce legea cuprinde de eos quod plerumque fit, cele mai des întâlnite situații din practică.
Teoria juridică în schimb ar putea fi Teorie Pură, dacă s-ar interesa, ar căuta ceea ce este necesar și universal în știința dreptului, dincolo de orice experiență pe care o poate avea legiuitorul sau instanța judecătorească.
Fapt este că în realitate, la noi Teoria juridică este Dogmatică în mod clar și pur, întrucât predă Cunoașterea juridică prin delegație și nu Concepte și Intuiții Juridice ce există a priori, în timp ce Jurisprudența are sclipiri de Teorie pură pe ici și colo. Teoria juridică de la noi nu caută universalul și necesarul ci se focusează pe explicarea științei juridice într-un context dat; rezolvă spețe pe românește, adică se apleacă asupra particularului și mai puțin asupra universalului.
Căutarea necesarului și universalului este motivul pentru care Teoria juridică născută de un profesor universitar, spre exemplu, ce nu are nicio legătură cu activitatea practică, cu instanțele judecătorești, cu Clienți, cu spețe zi de zi poate ajunge la nivelul Teoriei pure întrucât acesta nu are obligația să deslușească spețe ci trebuie să caute acele valori (lato sensu) ce sunt așa pentru că nu pot fi altfel și de aceea sunt universale.
Monahismul interior juridic (fuga de lumea juridică certă și concretă), dacă îmi este permisă analogia nu este o piedică în calea creării unei Teorii juridice Pure. Din contră aș putea spune, sub rezerva ca respectiva atitudine să caute universalul și necesarul. În alte condiții avem ceea ce avem astăzi – dogmatică pură semnificativ împuținată de aspectul experienței (interpretări juridice ce exclud din neștiința ipoteze și situații).
Problema teoriei juridice de la noi nu este de natură subiectivă (cine o scrie) ci ține de preocupare, de nivelul țintit. Una este să tinzi către o teorie judică pură, și alta este să cauți dogmatismul juridic.
Monahismul juridic interior nu este o piedică pentru teoria juridică pură, în schimb este o problemă mare pentru caracterul dogmatic al științei juridice în condițiile în care predarea Cunoașterii juridice prin delegație trebuie să aibă în vedere și nivelul de experiență juridică al respectivului. Or dacă aceasta (experiența) este puțină sau lipsește și dogmatismul cunoașterii este afectat.
Când monahismul juridic interior scrie Dogmatică juridică ajungem să fim ca în povestea lui Kant – unul mulge țapul iar altul ține ciurul.
Raportul dintre Intuitiile Pure, cele ce exista inainte de experienta, intuitii pe care fiecare dintre noi le avem si Experienta ce mareste aria cunoasterii data de intuitiiile pure exista oriunde ne-am uita, inclusiv in Drept. Și numai dacă ne raportăm la Prejudecățiile juridice, la raportul Dreptului cu Morala (se exclud sau se includ, se continuă sau se ignoră) și tot ajungem la concluzia că Dreptul lucrează cu intuiții și concepte pure, ce sunt acolo independent de experiența pe care unul sau altul o avem.
Dreptatea și Adevărul nu au mai multe variante (adevăr și adevăr juridic, dreptate și dreptate juridică) ci cel mult au o anumită neputință de a fi pe deplin implementate și în materia dreptului, dar nu din cauza lor ci din cauza felului în care este structurat ideatic Dreptul. Or neputința de mai sus nu exclude ab initio distincția dintre teoria pură și experiență.
Răspunzând titlului prezentelor gânduri, din punctul meu de vedere felul cum abordăm întrebările de mai jos va duce Dreptul mai departe.
1) exista intuitii juridice si concepte juridice pure, ce ar trebui sa exista in fiecare dintre noi independent de cata dogmatica juridica/teorie juridica stim? Dreptatea este o astfel de intuitie pura? Adevarul?
2) care-i criteriul de obiectivare al domeniului juridic? Cum stim ca ceva este asa pentru ca nu poate fi altfel?
3) cu ce se ocupa Teoria juridica/facultatile de drept/partea formala a cunoasterii juridice/profesorii daca nu cu descoperirea acestor intuitii pure, ce se impun apodictic, cum zice Kant, adica au constrangerea necesitatii inclusa in ele?
4) cine duce Dreptul mai departe, spre descoperirea sau infirmarea acestor Intuitii pure, total independente de orice experienta?
5) exista in Drept distinctie intre dogmatizare (predarea legilor si informatiei juridice) si Intuitiile pure (Intuitii prealabile oricarei experiente juridice)?
