De la Parmenide la Heidegger, de la Aristotel la religie, de la neuroștiințe la genetică, gândirea s-a preocupat în mod continuu de locul Conștiinței respectiv al Sufletului în existența noastră umană de zi cu zi. Că vorbim despre suflet, despre sine sau despre conștiință toți cei preocupați de subiect au ajuns la concluzia că avem ceva interior, intrinsec, nescanabil în mod nemijlocit, ce ne face speciali și deosebiți.
Acel ceva este pentru Dostoievski conștiința, iar pentru Garcia Marquez sufletul. Nimeni nu a scanat atât de bine conștiința umană pe cât a facut-o Dostoievki, după cum foarte puțini pot spune că au exprimat sufletul atât de complet pe cât a facut-o Garcia Marquez.
În Legenda Marelui Inchizitor monologul Inchizitorului față de Dumnezeu coborât la Sevilia este identic cu monologul conștiinței mustrătoare ce vorbește fiecăruia dintre noi. Garcia Marquez în Dragoste în vremea holerei vorbește despre „o pasiune (…) înțeleasă ca un dialog al rațiunii și nu ca o știință.” Conștiința este sancționatoare și lucrează cu trecutul, în timp ce Sufletul este mântuitor (și are vocația de a fi mântuit – aviz cunoscătorilor) și are ca instrumente de lucru viitorul; conștiința este granulară și poate fi măsurată, adică se poate face știință cu ajutorul ei în timp ce Sufletul este întreg și se exprimă doar prin intermediul rațiunii.
Unii dintre noi rămânem sclavii Conștiinței în timp ce alți ne alegem drept stăpân Sufletul. Unii vrem să facem știință, adică să devenim instrumentali, în timp ce alții vrem să fim raționali pentru a înțelege.
Aceasta este dilema fundamentală a avocatului modern: își alege drept organ cârmuitor Conștiința uitându-se la faptele trecutului și asumându-și rolul de Judecător prim și uneori suprem al Clientului (al interesului iar uneori și al conștiinței acestuia), sau se subjugă Sufletului, nefiind Judecătorul Clientului ci mântuitorul sufletului acestuia, uitându-se astfel spre viitor (fără a ignora trecutul)?
Avocatul oscilează între a fi o Conștiință mustrătoare (primul judecător și/sau primul procuror al clientului) sau un Suflet mântuitor (soluția primă) pentru Clientul său. Uneori suntem obligați să ne asumăm o anumită poziție clarificatoare (să fim primii judecători ai clientului, chiar și primii acuzatori ai acestuia), alteori o facem din inerție, din comoditate sau chiar și din interes. Dar oricare ar fi resortul interior ce ne împingem spre o anumită opțiune ideologică (Conștiință sau Suflet) important este faptul ca această clasificare este summa divisio, în sensul că nu există a treia cale.
Sufletul lucrează cu faptele și trecutul pentru a desluși problema și a trece în continuare, în timp ce conștiința colectează toate aceste informații dar rămâne pe loc, fără a se uita în viitor, dobândind astfel și vocația mustrătoare. Avocatul are datoria de a face lucrurile să meargă în continuare, să le miște din loc, de aceea rolul Sufletului îl “prinde” mai bine când este vorba despre interesele Clientului său, decât acela al Conștiinței ce rămâne blocată pe trecut și fapte.
Noi nu suntem Conștiința Clientului ci Sufletul acestuia iar lucrul acesta ar trebui să se vadă atât în ceea ce facem fiecare în parte pentru clientul său, dar și în modalitatea în care unii sau alții ne privesc, ne așază când este vorba despre această relație (avocat-client). De aici trebuie începută discuția și când este vorba de obligația de confidențialitate dar și când este vorba despre așa numitele „privilegii” ale avocaților.
De necontestat este faptul că suntem legați de clienții noștrii, că suntem forul lor interior (unul tehnic și specializat, adevărat), fie că vorbim despre postura Conștiinței, sau de cea a Sufletului. În niciun caz nu putem adopta poziția numită participă dar nu se bagă.
