Problema stagiarului (lato sensu) este una deopotriva de curaj si indeletnicire. Curajul lipseste intrucat considera ca totul este esential, ca totul trebuie spus, subliniat, argumentat in sensul ca nu isi asuma sa arate doar problemele pe care le considera ca sunt importante; traieste cu frica de a nu fi ratat ceva, de a nu fi omis altceva. Indeletnicirea devine o problema atunci cand inventarierea problemelor nu deosebeste pe cele grave de cele ordinare, pe cele esentiale de cele banale, si tot asa. In jurul acestei imputinari (lipsa curajului si a indeletnicirii) apare exprimarea, fie in scris, fie prin viu grai, exprimare care insa este bogata in cuvinte si saraca in idei.
Boala definitivului (lato sensu) se numeste „principiul orbirii prin stiinta” in sensul ca exprimarea abunda in termeni tehnici, in rationamente care mai de care mai sofisticate, intr-o exprimare ce tinde sa creeze ideea de accesibilitate restransa („doar pentru cunoscatori”). Si aici exprimarea este una ce tine de cantitate si nu neaparat de accesibilitate. Exprimarea juridica exagereaza dand intaietate acestui principiu (al orbirii prin argumente stiintifice) in conditiile in care exista o disproportie vadita intre conventia semantica (exprimarea) si continutul realitatii exprimate. Este precum in marketing cand se consuma mult mai multe resurse pentru crearea imaginii decat se consuma pentru crearea continutului. Realitatea ce sta la baza Dreptului (fie ca este de drept civil, de drept penal, de drept fiscal, de GDPR, de proprietate intelectuala, etc.) este infinit mai simpla si mai accesibila decat este exprimarea ce da continut semantic respectivei realitati.
Asa am ajuns sa discutam despre cuvinte si sensuri si mai putin despre realitatile ce determina respectivele sensuri. Pentru ca suntem indragostiti de ideea ca noi suntem cei alesi, cei speciali, cei deosebiti de restul. Iar aceasta convingere ne este data nu de Realitatea pe care ar trebui sa o studiem ci de bogatia limbajului de specialitate pe care-l stapanim sau il folosim.
