Principiul folosit ca justificare în genetică dar şi în neuroştiinţe timp de mulţi ani are în vedere exact această realitate în acord cu care cercetarea se face unde este lumină şi nu neapărat în zonele întunecate. Bancul are în vedere pe cel ce şi-a pierdut verigheta şi o caută sub un felinar iar atunci când este întrebat de ce o caută acolo căci nu acolo a pierdut-o acesta spune că o caută acolo întrucât acolo este lumină.
Aceasta-i realitatea noastră epistemologică pe care o folosim de 2000 de ani în continuu, de când am devenit sclavii istoriei, robii propriei istorii, ai istoriei autogenerate de faptele noastre, ajungând să ne purtăm inclusiv la nivel ideatic asemenea hamsterului din colivie; rostogolim acelaşi bulgăre de zăpadă.
Când Gabriel Liiceanu a scris despre Dumnezeul meu am regăsit acolo ideile exprimate cu ceva vreme în urmă de biologul evoluţionist Richard Dawkins în Dumnezeu o deziluzie. Teismul, deismul şi panteismul, principiul orbirii prin ştiinţă, raţiunea ştiinţifică ce intră într-o antinomie reală (sau aparentă poate?) cu revelaţia creştinismului, faptul că se abordează Creştinismul Bisericii şi nu neapărat cel al lui Origen, Toma din Aquino sau al lui Augustin, preferâdu-se partea instituţională a Creştinismului şi mai puţin partea de fond[1] a acestuia, nu sunt idei noi în peisajul confluenţei gândurilor[2].
Dar nu despre un mimetism ideatic este vorba, ci mai curând discutăm despre centrifuga ideilor întrucât în 2000 de ani s-a dovedit că ideile (în sensul cel mai profund al termenului şi nu în sens instrumental, speculativ) sunt infinit mai limitate decât inteligenţa individuală sau chiar decât înţelepciunea de asemenea individuală.
Suma ideilor este nu atât de expansivă pe cât este inteligenţa şi înţelepciunea generaţiilor ce s-au succedat în decursul celor 2000 de ani. Suntem din ce în ce mai inteligenți și mai înțelepți folosind însă, mai mult sau mai puțin, aceleași Idei.
Rotativa ideilor este întâlnită şi la Hannah Arendt prin raportare la Platon, ca să nu mai spunem de relaţia Brain-Mind Socrate – Platon. De aceea şi multe din aceste idei au devenit „–isme” (ideologisme) întrucât au tot fost centrifugate până ce din fagure a rezultat mierea. Vedeți Kant și Schopenhauer.
La nivel naţional[3] nici măcar această rotativă a ideilor nu am putut să o creăm în condiţiile în care nu există o loialitate temporală faţă de una sau alta dintre Ideile ce ne animă viaţa; nu am avut nici fagure de centrifugat dar nici miere de extras. Aşa am ajuns ca astăzi bagajul nostru ideatic să fie atât de difuz, de volatil, atât de necreator de personalitate şi identitate încât suntem precum creierul ce îşi foloseşte fiecare neuron dar fără a ajunge la minte.
Caracterul limitat (ca volum) al Ideilor (trăsătură influențată inclusiv de modalitatea în care ne alegem reperul temporal – 2000 de ani și atât) prin raportare la natura aparent lipsită de limite a Inteligenței sau/și Înțelepciunii ne pune inclusiv în postura de a ierahiza reperele ideatice (Religia prin raportare la Știință, Știința prin raportare la Religie, Creștinismul în relație cu alte Religii, Libertățile între ele, etc.). Nu mai discutăm despre coroborarea acestora, despre conviețuirea acestora ci punerea problemei are în vedere supraviețuirea acestora cu orice preț, adică ierahizarea uneia în detrimentul alteia. De aceea se și ajunge la crearea acelor antinomii ideatice (rațiunea împotriva credinței, spre exemplu).
Această abordare idolatră (îndrăgostiţi de propria istorie) ne face să vedem doar o parte a pozei, a circuitului ce ne reflectă respectiv ne alimentează identitatea. Nu suntem produsul doar a 2000 de ani ci poza este mult mai mare, atât din perspectiva Creştinismului dar şi a Ştiinţei. Uitându-ne doar la ceea ce ştim că am făcut noi (Istoria noastră) și ignorând partea animalică din noi vorba lui Charles Darwin mă tem că vedem doar jumătate de poză.
Închei tot cu o butadă din genetică și anume aceea care judecă (la prima vedere) musculițele care se duc și se tot duc spre lumina artificială a felinarului ca fiind niște musculițe sinucigașe, dar după ce se aprofundează cercetarea se ajunge la concluzia că acestea (musculițele) au așa numitul comportament ratat/secundar, în sensul că în evoluția lor genetică acestea s-au ghidat după lumina Lunii ce forma un unghi de 30 de grade cu ochiul lor. Cum lumina artificială este un concept nou (raportat la evoluția lor genetică) în peisajul nocturn al musculițelor, acestea ajung să fie induse în eroare atât de ceea ce genomul lor a înțeles să facă în decursul timpului dar și de schimbarea mediului înconjurător.
La altă scară și la alt nivel asta suntem și noi: părem niște analfabeți funcționali ce caută mereu și mereu aceleași Idei în condițiile în care pentru Genomul nostru Religia, Filosofia și Știința sunt acumulări recente, inedite am putea spune dacă ne raportăm la scara temporală a evoluției genetice.
Genomul uman a evoluat din supa prebiotică până la ceea ce suntem astăzi prin asimilarea Ideilor și nu prin segregarea acestora astfel cum procedăm în ultima perioadă de timp. Poate că este vremea să schimbăm Paradigma segregaționistă aferentă gândurilor noastre, revenind la matca cu adevărat istorică a genomului nostru: asimilarea și diluarea.
[1] Creștinismul ca element al antinomiei (reale sau aparente, nu contează foarte mult la acest moment) este privit mereu din două perspective: fie din unghiul instituțional exprimat de Biserică, fie din partea imagistică, adică al modalității în care acesta este perceput de către masa largă a societății. În fapt, din punctul meu de vedere Creștinismul este mai mult decât atât, în condițiile în care cuprinde o etapă extrem de intelectuală, profund rațională ce permite fiecăruia dintre noi să ajungem în zonă; cum ne purtăm în respectiva zonă ține de modalitatea în care am ajuns acolo. Nu putem atinge respectiva etapă doar cu prezența fizică în Biserică, spre exemplu.
[2] Nu mai „discut” despre discuțiile din mediul juridic ce au devenit atât de conforme în condițiile în care discută despre o convenție lingvistică, de o suprastructură total străină de infrastructura ce în mod normal ar trebui să o deservească.
[3] Evident că nu toate Rotativele sunt echipolente. Există unele ce învârt ideile mari ale omenirii, problemele rusești vorba cântecului, după cum există altele ce diluează idei naționale, etc. Ideea este că există grade și nuanțe, dar respectându-se principiul în acord cu care Ideile sunt limitate.
