Nietzsche vorbește despre ieșirea din individuație, în Genealogia Tragediei. Genialitatea este o formă de părăsire a Individuației. Sfințentia este altă formă de contemplarea a Individuației. Ideea este că omul poate să-si părăsească cămașa de forță a individuației, ajungând la un nivel de înțelegere și voință superioare întelegerii și voinței proprii și individuale. Dacă Eugen Ionescu are în vedere tocmai această stare de Individuație, Emil Cioran în parcursul său retrospectiv din Lacrimi și Sfinți are în vedere părăsirea stării de Individuație.
Cu alte cuvinte, Literatura si Filosofia contemplă această relație dintre atingerea Individuației (întrucât nu orice Individ atinge în mod automat Starea de Individuație), și Părăsirea Individuației în diverse forme (Genialitate, Sfințenie, Retrospecție, Muzică, Dramă, etc.). Despre aceasta este vorba și în ceea ce privește pozițiile publice ale avocaților și magistraților. Unii încearcă să-si părăsească starea de individuație, în timp ce alții se străduiesc să rămână la această stare.
Dar inainte de a vedea care ce și cum, trebuie să ne lămurim care profesie are vocația de a-și fi atins starea de Individuație, or pentru aceasta trebuie să plecăm de la misiunea trasată legal pentru fiecare dintre acestea. Pentru Judecători, art. 5 alin. 4 C. pr. Civ. dispune că este interzis judecătorilor să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății. Pentru avocați, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 dispune că avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului.
Judecatorul are vocația Individuației, în timp ce Avocatul are menirea ieșirii din Individuatie, aceasta pentru că cel dintâi nu se poate exprima prin dispoziții generale (principiu procedural aplicabil deopotrivă și în viața laică a respectivilor profesioniști), în timp ce avocatul nu doar apără dar și promovează drepturi, libertăți și interese legitime si nu doar pentru Clienți ci pentru Om, în general. Cele două texte legale exprimă extrem de exact poziția celor două profesii față de Starea de Individuație.
Paradoxul profesiilor juridice: cel ce trebuie sa fie obiectiv până în măduva oaselor (Judecătorul) nu poate iesi din starea de individuație, în timp ce cel ce trebuie să fie de un subiectivism perfect (avocatul) trebuie să tânjească spre părăsirea acestei stări pentru a atinge obiectivitatea stelară. Aceasta-i aparența, căci profunzimea lucrurilor arată altă perspectivă în condițiile în care obiectivul prin aspirație (judecătorul) trebuie să evite, de principiu ieșirea din starea de individuație tocmai pentru a-și păstra nivelul de obiectivitate necesar profesiei, în timp ce subiectivul prin vocație (avocatul) trebuie să-și dorească ieșirea din individuație tocmai pentru a dobândi obiectivitatea ce nu-i prisosește.
Părăsirea stării de individuație la Judecători prin Poziții Publice pe diverse subiecte ar trebui privită cum grano salis. După cum aceleași poziții publice ale Avocaților, de asemenea pe diverse subiecte, poziții ce păstrează Starea de Individuație, în sensul că nu sunt Obiective în mod stelar, ar trebui de asemenea cenzurate cu mai multă atenție. Judecătorul are blestemul obiectivității, în sensul că trebuie să țină acest Dar, această Sfințenie pentru sine, îmbogățindu-și astfel Starea de Individuație, în timp ce Avocatul trebuie să scape de Individuație atunci când tânjește la părăsirea acesteia, împuținându-și astfel subiectivismul aferent. Un alt paradox al profesiei de judecător este că dobândirea obiectivității ce abundă în starea sa de individuație este un mister, o taină.
Lumea are nevoie de un Judecător ce își exercită Profesia păstrându-și Starea de Individuație, adică neimpunând lumii obiectivitatea sa decât pe calea celor deduse judecății respectiv de un Avocat ce își exercită, de asemenea, Profesia ieșind din Starea de Individuație, adică tinzând spre obiectivitatea cea mult necesară.
Societatea creată de Avocați, ieșiți din Starea de Individuație dar fără a ajunge la Obiectivitatea necesară, respectiv de Judecători ce doresc să modeleze lucrurile prin obiectivitatea intrinsecă, tainic dobândită, dar altfel decât pe calea celor deduse judecății este o societate precum a noastră, unde toți avem păreri si nimic nu mai este pe post de reper.
