Toată vremea lui Socrate și Platon abundă de această diferență dintre înțelepciune si filosofie; de la cei 30 ce au condus dictatura Atenei, până la dialogul Charmides, sau până la ivirea sofiștilor, până la lupta dintre democrata Atena si aristocrata Sparta. Noica zice că și vremurile lui Socrate și Platon au antichitatea lor, neaflându-se la început de drum cum instinctul ne-ar face să credem ci aflându-se la o capăt al drumului în condițiile în care Heraclit cu al său totul este curgător – nimeni nu se scaldă în același râu de două ori, respectiv Parmenide ce privea ființa cea neschimbătoare se aflau de partea cealaltă a drumului. Nietzsche, de asemenea distinge între perioada clasică a filosofiei, cea dată de Socrate, Platon și Aristotel și perioada preclasică, cea a lui Heraclit și Parmenide. Când oracolul i-a spus lui Socrate că este cel mai înțelept om din cetate, acesta a negat iar prin tot ceea ce a făcut (dorind să arate că nu știe nimic) a sfârșit confirmând ipoteza Oracolului. Platon avea legături de sânge cu înțeleptul Solon.
Ideea este că până la ivirea clasicismului grec al filosofiei – Socrate, Platon, Aristotel – lumea greacă se baza mai curând pe înțelepciune decât pe filosofie, cea dintâi fiind un drum nepedagogic, fără hartă, extrem de personal și elitist în același timp, în timp ce cea din urmă abundă în pedagogie, democratică până în măduva oaselor, și împuținată până la epuizare de caracterul elitist (și pe cale de consecință de latura personală a acesteia). Înțelepciunea era o chestiune de gust și de opțiune personală, în timp ce Filosofia a devenit o chestiune de metodă, de abordare instituțională a înțelepciunii.
Nu există diferențe de fond între cele două, în sensul că una ar urmări Binele, în timp ce alta ar avea drept scop Adevărul, în condițiile în care ambele urmăresc și Binele și Adevărul, dar urmând o cale diferită. Ambele subordoneaza Cunoașterea, fiind în felul acesta mai mult decât ceea ce și Socrate-Platon dar și Aristotel menționează – specialistul. Poate că unul dintre capetele de acuzare aduse lui Socrate cuprinde, diluat și implicit, inclusiv acest aspect – al transformării înțelepciunii în ceva accesibil cu metodă și școală, adică în filosofie (pervertirea tinerilor în condițiile în care grecii intuiau că înțelepciunea nu este pentru oricine).
De altfel, Biserica încă de la începuturi s-a străduit să sublinieze diferențele dintre Credință și Filosofie, criticând tocmai metoda specifică Filosofiei, faptul că aceasta din urmă are acces la adevărurile metafizice doar pe calea Rațiunii, în condițiile în care, Biserica aprecia și apreciază că Adevărurile sunt revelate și nu descoperite rațional. Biserica nu se luptă cu Înțelepciunea ci cu iubirea de Înțelepciune, întrucât acolo apare doar Rațiunea. Nici Heraclit, dar nici Parmenide nu arată cum se ajunge la Înțelepciune. Doar începând cu Socrate, Agora începe să-și pună problema căilor de folosit pentru dobândirea Înțelepciunii. Ceea ce aseamănă Credința cu Înțelepciunea este că ambele se ivesc la margine de drum și nu neapărat la capătul drumului, întrucât în ambele situații Binele și Adevărul se ivesc, se întâmplă să apară atunci când îți este lumea mai puțin dragă, și nu neapărat atunci când tu, iubitorul de înțelepciune, te aștepți cel mai mult.
Hannah Arendt spunea despre Kant că nu-i plăceau filosofii cu metodă, cei care stăpâneau Binele și Adevărul folosind o cale bătătorită. Realitatea este că iubirea de înțelepciune a devenit în decursul timpului un fel de demers pedagogic, ce poate fi asimilat, cu mai mult sau mai puțin efort de oricine se preocupă. Din când în când, în trecerea timpului se mai ivește câte un iubitor de înțelepciune ce ajunge la metafizic fără metodă, cu ajutorul propriului gând și a propriei intuiții (Schopenhauer – Nietzsche, Kant – Hegel, Hannah Arendt, etc.).
Democratizarea Înțelepciunii a creat vocația pentru fiecare dintre noi să dobândim iubirea de înțelepciune, însă transformarea acestei vocații în drept, adică eficientizarea acestui dar grecesc mă tem că nu ne-a adus în apropierea înțelepciunii, întrucât pe parcurs am fost cuceriți de aspectul pedagogic, de metodă, de calea de urmat și am abandonat esența Înțelepciunii, gânditul ca formă de igienă personală. De multe ori și în multe feluri reproșăm Bisericii/Religiei/Credinței că ne-a adus/menținut în această stare de între lumi, nici colo dar nici colo, dar realitatea este că și iubirea de înțelepciune, practicată cu metodă și pedagogie ne-a transformat în ceea ce suntem acum.
Vorba lui Pascal – nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit – .este extrem de actuală pe acest aspect în condițiile în care Înțelepciunea înseamnă să fii în zonă și să continui căutarea, or pentru a fi în zonă este nevoie de ceva ce nu se găsește în metodă, căi umblate și pedagogie. Este acel ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte sau în comunicare pe care simți că-l ai când îl ai.
