Daca „înnozi” ceva filosofie (Kant/Schopenhauer) cu ceva genetică și neuroștiinte ajungi la concluzia ca omul are vocatia sa fie filosof, sau altfel spus înțelegi că există un fundament genetic pentru filosofie (definita ca fiind întelegerea lucrurilor ce nu se vad imediat), fundament ce se găsește în fiecare dintre noi. Ceea ce inhiba exprimarea acestei vocații la scară mare ar putea fi chestiunea sociala/culturala adica atentia pe care o dăm lucrurilor ce se văd în detrimentul celor ce nu se văd.
Toată istoria umanității este despre drumul parcurs de mintea omului de la efect către cauză, în sensul că noi vedem cu întâietate efectele și apoi ne punem întrebări vis a vis de cauzele acestora. Educația a fost construită după această paradigmă în sensul de a ne explica de ce lucrurile sunt cum sunt și astfel plecăm de la ceea ce știm și vedem în mod nemijlocit pentru a ajunge la ceea ce nu vedem sau percepem ex propriis sensibus. Cât de departe în spate parcurgem acest drum este o chestiune de percepție într-adevăr întrucât Creștinismul oprește această călătorie într-un punct, în timp ce Religiile Asiatice te duc în neant vorba lui Kazantzakis din Raport către El Greco.
Creierul din perspectiva neuroștiințelor funcționează în același fel, în sensul că preia ceva necunoscut și-l transformă în ceva cunoscut cu ajutorul structurii sale neuronale. Nu degetul băgat în apă caldă știe că apa are o anumită temperatură ci creierul pe baza informațiilor transmise acestuia. Un deget amputat încă te doare întrucât în creier încă există nervii aferenți acelui deget. Creierul înțelege de ce degetul resimte căldura plecând de la un rezultat.
Acest procedeu de internalizare a necunoscutului, adică de aducere a lucrurilor necunoscute/nevăzute în zona gândirii este deopotrivă comun atât Filosofiei dar și Educației instituționale și formale, întrucât ambele preocupări intelectuale nu sunt despre informații ci despre înțelegerea efectului cu ajutorul cauzelor. Dar această călătorie pentru a fi pe deplin benefică trebuie să fie cât se poate de naturală în sensul că trebuie să înceapă cu o mirare (vorba lui Platon) sau cu o perplexitate (gândul lui Kant) despre efecte, adică despre lumea în care trăim care să încurajeze descoperirea cauzelor, sau a lucrurilor ce nu se văd la un anumit moment în timp.
Educația (asemenea Filosofiei, de altfel) are menirea să provoace în mintea umană atât mirarea/perplexitatea cu privire la lumea în care trăim, dar și și însoțească această minte în călătoria sa spre cauzalitatea efectelor. Inversarea raportului, adică începi cu niște cauze pentru a ajunge la niște efecte face ca Educația să devină teoretică, fragmentată, fără legătură cu lumea înconjurătoare și total în contratimp cu felul în care creierul uman este conceput să funcționeze.
Or lucrul acesta se întâmplă astazi când lumea înconjurătoare este împărțită prealabil în concepte care apoi sunt selectate pentru a fi predate copiilor, ceea ce face ca drumul de la efect la cauză în cel mai bun caz să fie unul teoretic (întrucât și cauzele dar și efectele sunt teoretice, sunt extrase în mod abstract), iar în cea mai rea situație acest drum să nu existe (nu se mai face legătura naturală dintre cauze și efecte ci doar se încapsulează niște informații). Într-o astfel de situație nici mirarea față de lumea înconjurătoare și nici perplexitatea despre care vorbeam anterior nu mai există întrucât totul devine foarte categorisit, încapsulat și extras din lumea în care trăim.
În loc să trăim în natură trăim în apartamente fără acces la natura înconjurătoare.
