Prima dată am citit despre efectul tămăduitor al stării de plictiseală asupra copilului la Bertrand Russell care îndeamnă părinții să lase copii să se plictisească întrucât aceasta este starea de grație în care aceștia se descoperă pe sine. Apoi m-am întâlnit cu această Idee la Edward Gibbon când identifică starea de bine (total diferită de starea de suferință continuă propovăduită de Creștinism și Schopenhauer) drept una dintre cauzele decăderii Imperiului Roman. Iar mai recent în Lumea ca Voința si Reprezentare Schopenhauer vorbește despre aceeași stare (îngăduită de condițiile climatice în accepțiunea lui) ca fiind una dintre cauzele Religiei și Filosofiei (starea de mirare a lui Platon).
Dincolo de această escală filosofică starea de plictiseală ar trebui să fie și la nivel empiric un scop în sine, ce trebuie urmărit de fiecare în parte, de la cel mare până la cel mic. Plictiseala este doar o retragere spre interior în sensul că Voința nu se mai manifestă în exterior, nu mai face lucruri vizibile pentru cei din jur ci acționează doar pentru noi înșine. Starea de plictiseală nu este echivalentă cu starea vegetativă în care atât activitatea exterioară dar și cea interioară sunt atenuate în egală măsură. În această stare numită de către noi stare de grație (mă refer la plictiseală) activitatea reflexivă continuă, ne studiem atât trecutul cât și viitorul, atât faptele cât și gândurile, etc.
Inamicul numărul unu al acestei stări este starea digitală, adică acea stare în care calculatorul și telefonul împiedică individul să ajungă la starea de plictiseală. Folosirea telefonului sau a calculatorului pentru a fugi de plictiseală face extrem de mult rău omului în condițiile în care niciuna dintre întâlnirile de mai sus nu mai are loc. Nu timpul alocat folosirii telefonului și/sau calculatorului fac rău stării noastre individuale ci momentul în care decidem să folosim aceste ustensile. Nu starea de la îndemână pe care ne-o procură aceste aparaturi ne omoară individualitatea ci răul vine din faptul că acestea ne împiedică să ajungem la plictiseală.
Kant definește filosofia ca fiind acel moment în care te lovește perplexitatea despre lume atât de tare încât ajungi să te miri așa cum a făcut Platon. Sigur că rezultatul suprem al stări de plictis poate fi acesta, dar mai jos de acesta se afla nevoia de a știi din ce material suntem făcuți fiecare, or la această cunoaștere ajungem și cu ajutorul stării de grației de mai sus.
Nu trebuie să ajungem toți Kant sau Platon dar oameni cu siguranță trebuie să ajungem toți, însă această calitate (de om) ne va fi pusă în curând în discuție de fuga noastră de plictiseală.
