J. Steinbeck in Fructele mâniei spune că mai întâi omul trebuie să trăiască și apoi să-și îngăduie să moară. Religia a reusit dintr-un anumit punct de vedere sa acomodeze una dintre fricile ancestrale ale omului si anume frica de moarte (prima ivită de altfel); necunoscutul a devenit cunoscut. Si asa am trait (unii ar spune am supraviețuit) mai bine de 2000 de ani.
În 2000 de ani însă ceva s-a întâmplat și anume apariția unei noi frici la fel de fundamentală – faptul că genetic umanitatea are nevoie de foarte mult timp și de foarte multe acumulări pentru ca evoluția genetică să se întâmple. Teoria selecției naturale a lui Darwin a rămas în mare parte corectă. Să știi că nepoții, nepoților, nepoților tăi (eventual) vor deveni o variantă mai bună a ta înspăimântă omul modern; cunoscutul incert nu și-a găsit încă remediul.
Cultura inclusiv Dreptul s-au raliat soluției oferite de Religie cu privire la frica de moarte. Celebrarea vieții este o realitate culturală inclusiv atunci când moartea este dezbătută. Dreptul analizează moartea (ca fapt obiectiv) din perspectiva consecințelor produse de acest fapt asupra celor vii, asupra celor ce rămân în viață. Că omul nu reușește totdeauna să prețuiască viața este o altă discuție, dar preocuparea pentru viață trebuie notată.
Socrate și Alexandru Dragomir (fiecare în felul său) sunt exemple corecte a ceea ce înseamnă celebrarea propriei vieți și preocuparea de înțelegere a vieții, așa cum o trăiește fiecare dintre noi. Dumirirea asupra propriei vieți este cheia de boltă a soluției oferite mai întâi de Religie și apoi de Cultură și Drept la problema morții.
Temerea că ceea ce se poate teoretic realiza nu se va realiza într-un orizont de timp direct perceptibil și referențial (nu neapărat pentru fiecare dintre noi ci pentru generații ce se vor succede după noi) ne poate scoate de pe orbita raționalității afectând inclusiv Cultura și Dreptul. Graba, lipsa răgazului, dorința de a schimba istoria devin deopotrivă repere culturale și juridice în condițiile în care monumentalismul devine o preocupare reală și efectivă a omului; gândurile sunt la ceea ce rămâne după noi și nu neapărat la ceea ce ne este contemporan.
Acumularea de informație și procedee care să permită saltul spre o nouă etapă a evoluției este noua religie a celor ce trăim astăzi. În felul acesta și Dreptul devine unul al legilor și soluțiilor mecanizate menite să contribuie la grandoarea umană. Niciodată egoul uman nu a beneficiat de atât de multă atenție din partea Dreptului pe cât beneficiază astăzi. Deși scopul declarat al Dreptului actual este păstrarea individului în limitele ordinarului (de aceea accentul pe viața privată, pe datele personale, etc.) rezultatul obținut în mod concret este altul în condițiile în care individul este scos din zona obișnuitului și mutat într-una a grandiosului, a egoului ridicat la nivel de principiu.
