În ciuda aparențelor, creștinismul nu este un dat după cum nu este o lucrare definitivă, ci din contră este o formă de spiritualitate ce se educă pe tot parcursul vieții, asemenea educației laice. M-am născut creștin dar am devenit și mai creștin pe măsură ce am înțeles creștinismul pe calea educației – citind si studiind.
Drumul parcurs de creștinism de la iudaism, trecând prin cultura/filosofia păgână și până la ceea ce este astăzi este profund și plin de însemnătate. În contextul discuției de astăzi două sunt consecințele acestei evoluții[1], una exprimată de Boethius și alta de către Vasile din Capadocia. Boethius spune fidem si poteris rationemque coniuge, adică îmbină rațiunea și credința dacă poți, iar Vasile din Capadocia spune că omul este invitat să fie Dumnezeu întrucât țina este îndumnezeirea, adică înțelepciunea.
Creștinismul este despre Dumnezeu, iar Dumnezeu este înțelepciunea supremă (Logos).
Nu devenim mai buni (creștinește vorbind) doar prin intermediul rugăciunii ci avem nevoie și de gând dar și de fapte, adică de o dinamică conștientă și asumată fără a rămâne captivii unui moment static ce se bazează doar pe nașterea într-un context dat sau pe moștenirea unei zestre spirituale date.
Creștinismul este primul moment în care oamenii sunt egali (în fața lui Dumnezeu toți suntem egali); ca vocație zic eu în sensul că toți avem posibilitatea să ne îndumnezeim după cum spun Părinții Capadocieni. Așa că și creștinii născuți dar și creștinii convinși/întemeiați sunt deopotrivă de creștini în fața lui Dumnezeu; că unii ajung să se întemeieze în Dumnezeu dar alții mai așteaptă este o problemă personală ce nu poate fi măsurată de mintea omenească.
Discuția este despre Biserică și despre ceea ce face Biserica pentru creștinism.
Se rezumă și se mulțumește cu creștinul născut sau face mai mult și se străduiește să însoțească aceste creștin pe drumul convingerii astfel încât să devină un creștin convins/întemeiat? Partea de revelație divină, de mistică specifică mai mult sau mai puțin atât ortodoxismului dar și catolicismului nu este ignorată în niciun fel, cu atât mai mult cu cât aceasta intervine într-un anumit stadiu al apropierii de Dumnezeu.
Din această perspectivă a drumului pe care îl parcurge un creștin de la naștere și până la devenirea întru Hristos rolul Bisericii este fundamental și este identic cu rolul pe care Statul îl are în ceea ce privește educația profană. Biserica nu este doar un loc al revelației divine ci trebuie să fie și un loc al accederii la logos, înțelepciune. Combinarea celor două funcții – loc al îndumnezeirii dar și îndrumător al accederii la logos – asigură atât creștinismului dar și Bisericii o viață îndelungată și un dialog educat cu lumea contemporană (lumea digitalului spre exemplu).
Biserica are obligația să-și privească misiunea nu doar ca loc dar și ca drum, or aici este mult de lucru întrucât în primul rând noi nu am asimilat drumul de 2000 de ani parcurs deja de creștinism de la iudaism la ceea ce este astăzi, încât să trecem la următorul nivel al ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Noi nu ne-am lămurit pe deplin asupra învecinării creștinismului cu filosofia stoică, platonism și aristotelism dar să mai vorbim despre asumarea provocărilor ridicate de societatea actuală, inclusiv sub aspectul evoluției științei.
România este țara creștinilor din naștere dar a umaniștilor compleți/puri prin educație.
Cele două noțiuni nu sunt incompatibile ci doar reflectă evoluția creștinismului din perspectiva accederii la rațiune și înțelepciune. Din această postură suntem o societate extrem de fundamentalistă, în sensul că fie vorbim despre orele de religie din școli, fie discutăm despre libertatea religioasă și ajungem volens nolens la umanism pur. Or, Biserica ar trebui să identifice calea de mijloc, aceea în care filosofia umanistă nu ignoră filosofia patristică, după cum cea patristică nu o ignoră pe cea laică. Am fi foarte surprinși să descoperim cât de mare a fost influența lui Platon spre exemplu în evoluția creștinismului, respectiv cât de apropiat este Heidegger cu a sa Ființă de dogmatică creștină relativă la Sfânta Treime.
Pentru societatea în care trăim provocarea reală și actuală a Bisericii este educația, alătuarea propriilor demersuri diligențelor întreprinse de Stat pe partea laică, întrucât doar aceasta este calea prin care un creștin din naștere devine un creștin din convingere. Descoperirea reală a creștinismului, prin educație, prin accedere la înțelepciune face din această formă de spiritualitate ceva infinit mai frumos și mai dulce.
Zice Vasile din Capadocia că înțelepciunea când rostește cuvintele nu se irosește și nici nu se dimunează în vreun fel. La fel și cu participarea creștinismului la nevoia actuală a societății în care trăim – educația; acesta va ieși mai întârit atât în interior cât și în exterior urmare a participării sale la procesul de îndumnezeire prin logos.
Educația a adus creștinismul până
la noi și tot aceasta îl va duce mai departe, după cum Biserica a adus până la
noi filosofia păgână și tot ea va duce mai departe și trăirile/gândurile
contemporane.
[1] Istoria filosofiei patristice, Claudio Moreschini, Editura Polirom, 2010.
