Horia Roman Patapievici spune – http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-10398296-horia-roman-patapievici-despre-spiritualitate-consumerism-dorintele-mele-sunt-cardul-meu.htm:
“În spaţiul public, creştinismul nu mai are acces. A fost o discutie intre oamenii cei mai intelepti din punct de vedere juridic ai Europei noastre unite, care se gandeau cum sa faca o constitutie pentru Uniunea Europeana. Au hotarat ca orice referire la crestinism in preambulul proiectului de Constitutie al Uniunii Europene trebuie sa dispara. Au fost state care au cerut acest lucru – sa existe o referinta explicita la traditia crestina ca fondatoare pentru Europa. Dar opinia care a prevalat a fost ca acest lucru trebuie eliminat. Crestinismului i-a fost interzis accesul in spatiul public in mai multe forme: in invatamant, in spatiul public ca dezbatere politica, in preambulul proiectului de constitutie europeana. Parca am innebunit! Suntem intr-o stare pe care psihiatrii o numesc “denial”, sau “ura de sine”. Ne detestam valorile care ne-au facut. Altfel spus: vrem sa murim!”
Apariţia individualismului a fost mult atenuată şi chiar întârziată, cel puţin în Europa, de apariţia creştinismului. Spre deosebire de greci şi romani care se încredeau în virtuţiile civice şi organizarea Cetăţii pentru a identifica Binele, adepţii Bisericii îşi manifestă dispreţul şi superioritatea faţă de puterile trecătoare, inclusiv faţă de caracteristicile individului, având certitudinea că dreptatea este o problemă divină.
Platon, în Cartea I din Legile discută despre originea legilor astfel: “ Athenian Stranger. Tell me, Strangers, is a God or some man supposed to be the author of your laws? Cleinias. A God, Stranger; in very truth a, God: among us Cretans he is said to have been Zeus, but in Lacedaemon, whence our friend here comes, I believe they would say that Apollo is their lawgiver: would they not, Megillus? Megillus. Certainly. Ath. And do you, Cleinias, believe, as Homer tells, that every ninth year Minos went to converse with his Olympian sire, and was inspired by him to make laws for your cities? Cle. Yes, that is our tradition; and there was Rhadamanthus, a brother of his, with whose name you are familiar; he is reputed to have been the justest of men, and we Cretans are of opinion that he earned this reputation from his righteous administration of justice when he was alive. Ath. Yes, and a noble reputation it was, worthy of a son of Zeus. As you and Megillus have been trained in these institutions, I dare say that you will not be unwilling to give an account of your government and laws; on our way we can pass the time pleasantly in about them, for I am told that the distance from Cnosus to the cave and temple of Zeus is considerable; and doubtless there are shady places under the lofty trees, which will protect us from this scorching sun. Being no longer young, we may often stop to rest beneath them, and get over the whole journey without difficulty, beguiling the time by conversation. Cle. Yes, Stranger, and if we proceed onward we shall come to groves of cypresses, which are of rare height and beauty, and there are green meadows, in which we may repose and converse. Ath. Very good. Cle. Very good, indeed; and still better when we see them; let us move on cheerily. Ath. I am willing-And first, I want to know why the law has ordained that you shall have common meals and gymnastic exercises, and wear arms.”
Pentru ca Toma din Aquino în Summa Teologica, Prima Pars, p. 30, vorbeşte astfel “Sacred doctrine, being one, extends to things which belong to different philosophical sciences because it considers in each the same formal aspect, namely, so far as they can be known through divine revelation. Hence, although among the philosophical sciences one is speculative and another practical, nevertheless sacred doctrine includes both; as God, by one and the same science, knows both Himself and His works. Still, it is speculative rather than practical because it is more concerned with divine things than with human acts; though it does treat even of these latter, inasmuch as man is ordained by them to the perfect knowledge of God in which consists eternal bliss.”
Demersul călugărului clunisian Hildebrand, devenit Papa Grigore al VII-lea de a restaura autoritatea Bisericii catolice, dincolo că este considerată de către Francis Fukuyama ca fiind principalul model pentru statul centralizat, a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea dreptului canonic care cultiva credinţa în Isus Christos şi abandonarea individualităţii în favoarea credinţei. Biserica lupta pe două fronturi, atât pentru supremaţie în raport cu regii şi împăraţii cât şi pentru convingere în raport cu dobândirea de adepţi, ceea ce afecta în mod direct individualismul care nu putea să-şi găsească locul în acest context.
Raportul dintre secularitate şi religiozitate este privit la început de Sf. Augustin ca fiind 2 cetăţi care activează în mod independent, pentru ca Toma din Aquino să nuanţeze această delimitare prin apelul la filosofia antică ceea ce permite o întrepătrundere a celor două cetăţi. În acelaşi sens activează şi Abelard, care în Teologia Creştină suprapune legea naturală cu legea lui Dumnezeu respectiv analizează adevărurile Bisericii din perspectiva cunoştiinţelor profane. John de Salisbury în tratatul de etică intitulat Policraticus integrează într-o reflecţie teologică elemente de drept roman, argumente expuse de Platon şi Cicero, considerând că omul nu este lipsit de aptitudini sociale având capacitatea, prin intermediul raţiunii umane de a impune o lege morală acolo unde legea creştină nu oferă niciun răspuns, pentru ca în Metalogicon să vorbească de cele două facultăţi ale omului : raţiunea şi cuvântul. Anselm de Canterbury încearcă să intermedieze raportul dintre credinţă şi raţiune, confruntând adevărul logic reieşit din cunoaşterea umană cu adevărurile relevate de cunoaşterea divină. De la Sf. Augustin şi până la Canterbury şi Salisbury evoluţia ideologică a fost una contextuală determinată şi de descoperirile din domeniul muzicii, astronomiei, fizicii, aritmeticii, fiind astfel forţată să accepte şi alte perspective.
Cearta universaliilor împarte scolastica între realişti şi nominalişti, prin raportare la statutul universaliilor, adică a marilor concepte ce au animat dezbaterea timp de 3 secole. Realiştii (Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux) consideră universaliile ca fiind singura realitate, acestea precedând materia. În schimb, nominaliştii consideră universaliile ca nişte concepte abstracte şi nu realităţi eterne.
Olivier Nay spunea că “în spatele acestei dispute se pune în discuţie întreaga viziune a Bisericii asupra lumii. Realiştii simt pericolul ca teologia să fie maltrată de câteva spirite strălucite. Considerând conceptele genereale nişte realităţi intangibile, indiscutabile, fixate pe veşnicie, reflexe ale ordinii lumii voită de Dumnezeu, ei doresc, de fapt, interzicerea oricărei posibilităţi de a fi discutate, interpretate şi chiar criticate. Pe scurt nu înţeleg să supună marile noţiuni unei cercetări amănunţite din partea raţiunii. Aceasta înseamnă a-i nega omului orice capacitate de judecată personală. Nominaliştii, dimpotrivă, considerând universaliile nişte construcţii ale spiritului, independente de realitate, susţin clar ideea că fiecare individ poate raţiona, aşadar poate căuta singur nişte adevăruri.”
Înţelegerea lumii doar din perspectivă religioasă nu a fost o variantă unanim acceptată nici măcar în Evul Mediu, dovadă că spiritul chartrian dezvoltat în jurul oraşului Chartres şi consolidat de Bernard de Chartres şi redescoperirea lui Aristotel de către Avicenna, încearcă să explice lumea şi pe alte baze decât cele pur religioase, suprapunând înţelegerea empirică cu abordarea naturalistă. Această tendinţă este continuată de Toma din Aquino care conciliază gândirea teologică cu cea filosofică pentru a pune bazele unei gândiri sociale moderne, orientate spre scopuri şi finalităţi. În acest sens el identifică 4 tipuri de legi: legea eternă, legea naturală, legea umană şi legea divină. Primele trei fiind inspirate de gândirea antică iar a patra fundamentându-se pe principiile creştine. În Pandectele Române din 1934, Dr. Matei Nicolau în articolul Originile obligaţiunii în dreptul roman şi Noile fragmente ale Instituţiunilor lui Gaius vorbeşte despre faptul că “obligaţiunea ar fi fost la început un raport de putere, fie material, fie religios, şi acest raport de putere ar fi dat creditorului un drept asupra persoanei debitorului. (…) Dacă ţinem seama de acest carácter voluntar, liber consimţit, al tuturor raporturilor judiciare în época antică şi dacă acordăm cuvenita antenţiune tendinţei capitaliste a societăţii romane încă din primele timpuri – tendinţă care se manifestă în faptul că raporturile judiciare aveau de obiect dela început o sumă de bani (sau tindeau să se transforme, spre a putea fi sancţionate juridiceşte, în raporturi băneşti) – dacă ţinem seama de aceste două caracteristici fundamentale ale dreptului roman arhaic, trebuie să recunoaştem că el prezenta un teren extrem de favorabil formării noţiunii de obligaţiune.”
Lupta Bisericii pentru supremaţie ideologică a ajutat dar şi a prejudiciat formarea dreptului savant. L-a ajutat întrucât sistemul de drept canonic devine un model pentru dreptul laic, ambele sisteme căpătând substanţă începând cu secolul al XII-lea, după cum l-a şi afectat în ceea ce priveşte combinarea planurilor religioase şi civile în cadrul aceluiaşi sistem. Într-o lume profund religioasă este imposibil de admis că persoana şi drepturile acesteia pot avea un rol fundamental întrucât aceasta ar contraveni doctrinei relugioase care pune pe Dumnezeu mai presus de tot. Auspiciile reformei gregoriene, care din dorinţa de a redobândi controlul asupra clerului sprijină elaborarea unui drept ecleziastic universal, va împinge cărturarii vremei să redescopere şi dreptul roman în încercarea de fundamentare a unui drept laic la fel de universal. De la puterea subordonată dreptăţii lui Dumnezeu (John de Salisbury, Pierre de Chantre, Toma din Aquino) până la puterea subordonată dreptăţii umane (Marsilio da Padova, William Ockam) se face astfel delimitarea între filosofie şi religie. William Ockam, cunoscut ca marele reformator al nominalismului, deosebeşte filosofia de teologie, susţinând în special faptul că ordinea lumii este instituită în întregime de Dumnezeu care nu are nevoie de nicio mijlocire pe Pământ.
În Pandectele Române din 1942, într-un articol numit Existenţa literaturii juridice române, Radu Dimiu spunea “în timpul domniilor fanariote, elaborarea normelor legislative ia un maré avânt, căutând să reglementeze şi raporturile de drept civil dintre locuitori; nouii stăpânitori ordonă să se traducă sau să se compileze, în legiuiri mai mult sau mai puţin unitare, diferite dispoziţiuni din dreptul bizantin. Astfel, începând cu secolul al XVIII lea, apar felurite nomocanoane, canonarii privitoare la dreptul bisericesc, sau lucrări numai de drept penal sal civil, cum ar fi Manualul sal Hexabilos al lui Harmenopol, Manualul de legi al lui Fotino, sau tratatul de drept procedural Arta Judecătorească, al lui Panaiotache, Pandectele lui Toma Cara şi cele patru legiuiri cunoscute, dela începutul veacului trecut: Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti, Codul Calimach, Codul lui Andronache Donici şi Codul Caragea, alcătuit de patru boieri.”
Multă vreme ignoranţa oamenilor a fost văzută ca o garanţie pentru întărirea poziţiei Bisericii, şi doar lupta pentru separarea raţiunii de credinţă (absolutizată de Duns Scotus şi William Ockam) a permis definirea societăţii umane ca fiind formată din indivizi dotaţi cu raţiune şi capacitate de înţelegere şi nu doar prin raportare la adevărurile intangibile oferite de credinţă şi Scripturi.
Neagu Djuvara explică rolul jucat de protestantism în crearea societăţii moderne. Dincolo de acest adevăr reconstruit retroactiv, trebuie menţionat şi faptul că reformatorii au contribuit masiv la construirea individului, întrucât recunoscând dreptul la alegerea religiei, recunosc implicit şi faptul că omul nu mai este o verigă a unei comunităţi naturale care îl depăşeşte şi îl transcede ci este un om cu conştiinţă; religia devine o problemă de conştiinţă şi nu de piaţă publică.
