Noi credem despre noi că suntem cel puțin sarea și piperul Universului, că fără noi nimic nu ar putea funcționa dar când colo….
In Menon, Socrate și Platon (!) consideră că înțelegerea este în Suflet, care nemuritor fiind, ne ajută să ne reamintim lucruri (teoria reamintirii). De aici (probabil), Kant distinge între adevărurile sintetice și adevărurile analitice, în sensul că primele adevăruri au nevoie atât de sens/semantică dar și de lumea înconjurătoare pentru a fi considerate adevărate, în timp ce cele din urmă au nevoie doar de sens pentru a exprima ceva (felul in care este construită lumea nu influențează adevărul). Pe această distincție (sintetic și analitic) a fost creată și distincția dintre a priori și posteriori, în sensul că în temeiul celui dintâi concept (a priori) adevărurile se înțeleg fără a avea nevoie de lumea înconjurătoare, în timp ce aspectele posteriori nu pot fi înțelese fără implicarea lumii înconjurătoare.
În continuarea lui Platon și Kant, Matematica a fost considerată o știință a priori, adică o știință ce nu are nevoie de lumea înconjurătoare pentru a fi înțeleasă, necesară în condițiile în care adevărurile sale se impun în mod necesar, independent de structura lumii, respectiv abstractă în condițiile în care cauzalitatea spațio-temporală nu influențeaza natura adevărurilor matematice. Pe scurt 2 + 2 = 4 independent de structura lumii înconjurătoare, fiind astfel a priori/analitic, necesar și abstract. Cu alte cuvinte, Matematica chiar caută dincolo de umbrele lui Platon, țintește către ceva obiectiv și imuabil ce este acolo independent de ce facem cu această lume. Acel ceva există și nu este inventat sau creat. Matematica se descoperă și nu se creează.
Dreptul este la polul opus, nefiind nici a priori, nici analog, nici necesar dar nici abstract. Cauzalitatea spațio-temporală influențelează structura Dreptului, acesta fiind posteriori, sintetic, concret întrucât este determinat de lumea înconjurătoare. După logica lui Socrate și Platon Dreptul nu se află în Sufletul nostru, înțelegându-l nu pe baza teoriei reamintirii ci în temeiul achiesării la anumite reguli determinate de lumea înconjurătoare. De aceea când căutăm obiectivitate, principii, dreptate aceasta înseamnă că nu căutăm unde trebuie, întrucât oricât de mult am căuta în materia Dreptului cele anterior menționate, acestea vor fi doar la nivel de convenție și nu la nivel absolut. Obiectivitatea, Principiile și Dreptatea există în spațiile infra sau supra (după preferințe) legislative, adică în Morală și Religie dar în niciun caz în Drept. Opțiunea pe care o avem nu este de a fundamenta, cerceta până găsim Obiectivitatea și Principiile, ci de a decide dacă achiesăm sau nu la această convenție legislativă. Optăm între haos și reguli convenționale iar nu între haos și adevărul absolut.
Or, când ne împăunăm cu știința dreptului, cu regulile noastre de interpretare, cu scolastica și logica impecabilă a doctrinei juridice, ar trebui să ne aducem aminte că existăm (noi juriștii) întrucât tot noi am inventat niște reguli ce trebuie interpretate tot de către noi. Regulile acelea nu sunt absolute, ci sunt o convenție stabilită si voluere de către respectiva societate. Astfel că revolta noastra nu este față de faptul că Dreptul nu are configurația pe care în mod absolut ar trebui să o aibă (nu există un reper absolut) ci față de faptul că nivelul de convenționalism este înțeles în mod diferit de unul sau de altul. Naturalism, istoricism, pozitivism – toate sunt despre repere convenționale pe care noi ni-le auto-impunem. Suntem precum niște copii care se supără că regulile jocului, inventate tot de către ei au fost modificate (tot de către ei) pe parcursul jocului.
Suntem niște ingineri sociali ce înțeleg niște reguli (legislative) în temeiul educației formale și nu a vocației, a naturii noastre de Oameni iar aceasta se vede inclusiv prin modalitatea în care Omul în forma sa cea mai nudă din perspectiva educației înțelege sau nu să achieseze la respectivele reguli. În Menon, Socrate reușește să facă un sclav, fără niciun fel de educație la bază, să înțeleagă și să explice geometria. Nu știu în ce măsură același reper uman ar înțelege astăzi Drept spre exemplu. Ideea este că Rațiunea nu ne este suficientă pentru a deslușii regulile Dreptului, având nevoie de o explicitare continuă a acestora.
In Drept doar cel ce are Puterea conteaza in conditiile în care Ratiunea în mod independent, sau Cunoașterea în mod autonom nu pot determina criterii opozabile erga omnes cum îi place Dreptului să spună. Dreptul nu este despre Rațiune și Cunoaștere (în sensul folosit de Matematică și Filosofie) ci despre modalitatea în care entitățile implicate în crearea de reguli pot acomoda diverse interese sau puncte de vedere.
Interpretăm ceea ce creăm și nu ceea ce există deja. Dreptul este, dacă vreți, una dintre formele prin care Omul își dovedește sieși că și el poate fi Dumnezeu, că și el poate crea imperative general valabile.
