În dogmatica creştină multe idei s-au ciocnit pentru a desluşi natura dumnezeirii (a relaţiei dintre Tatăl şi Fiul). Conciliile de la Niceea şi Calcedon au avut ca preocupare inclusiv această dispută. „Soluţia finală la preocupările lor a constat în adoptarea unui alt cuvânt grec, hypostasis, care înainte fusese folosit cu un înţeles uşor diferit faţă de ousia şi atribuirea a două sensuri tehnice diferite celor două cuvinte. (…..) Treimea constă în trei hypostaseis egale într-o singură ousia: trei Persoane egale (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt) care împărtăşesc o singură Esenţă sau Substanţă (Treimea sau Dumnezeirea)[1]. ”
În încercări ideatice anterioare arătam legătura ce există între Drept, Dreptate (Adevăr) şi Justiţie. Pe scurt Justiţia aplică Dreptul unei anumite situaţii de fapt pentru a face Dreptate sau a întrupa Adevărul. „Treimea” Justiţiei (Drept, Justiţie şi Adevăr/Dreptate) este formată din cele trei entităţi/concepte ce urmăresc o singură esenţă – Adevărul sau Dreptatea[2].
Că sunt participanţi la actul de justiţie sau auxiliari ai justiţiei este mai puţin important. Esenţial este faptul că avocaţii contribuie alături de procurori şi judecători la înfăptuirea Sfintei Treimi a Justiţiei. Substanţa Justiţiei – Adevărul sau Dreptatea – este rezultatul conlucrării profesionale a Avocaţilor, Procurorilor şi Judecătorilor, fiecare în limitele proprii de acţiune. Şi elementele Treimii Justiţiei dar şi Substanţa Treimii sunt unice, în sensul că independent de autoritatea implicată (Procuror, Judecător sau Avocat), atât Dreptul cât şi Justiţia dar şi Adevărul concret sunt aceleaşi, după cum unic este şi ideea de Adevăr sau Dreptate.
Toate acestea la nivel ideatic întrucât ca avocat nu de puţine ori constat că atât Justiţia cât şi Dreptatea sunt diferite de la caz la caz. Într-un fel vede avocatul Dreptul în mişcare (Justiţia), şi în alt fel priveşte Procurorul sau Judecătorul ideea de Dreptate. În ambele situaţii vorbim despre situaţii animate de bună credinţă şi profesionalism. Cu toate acestea există o diferenţă profundă între concepţiile, mentalităţile, ideile unuia faţă de ale altuia pe aspecte ce ar trebui să fie privite în mod unitar.
De unde această erezie juridică?
Ca
avocat, la esenţă, dintr-un anumit punct de vedere avem atât obligaţia de a
cunoaşte Dreptul (forma statică, adică informaţia juridică) cât şi pe cea de a
fi la curent cu Justiţia (forma dinamică a Dreptului, adică acesta din urmă
aplicat de Judecători). Preocuparea mea fundamentală este să înţeleg Justiţia, cum interpretează
Judecătorul Dreptul, de ce o face în felul în care o face, cum înţelege
Procurorul ideea de Dreptate sau de Adevăr, şi tot aşa în continuare. Zilele
acestea provocarea pentru avocaţi este nu de a asimila informaţia juridică
brută ci de a înţelege lumea Justiţiei. Pe
zi ce trece această lumea se
autonomizează din ce în ce mai mult, devine guvernată de rațiuni, resorturi și
chiar interese pe care doar anumiți subiecți le înțeleg. Justiția devine o lume a cunoscătorilor
doar.
[1] După cum spune Diarmaid MacCulloch, Istoria Creştinismului, Polirom, 2011, p. 213.
[2] Adevărul concret este diferit de Adevărul referenţial, în sensul că Judecătorul când face Dreptate face pentru un caz concret dar având în minte un model de Adevăr (Adevărul referenţial). Este diferența dintre substanță și accident de la Aristotel.
