Facerea (1.27) ne spune asa – „Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (…)”. „Noastra” pentru ca dupa cum ne invata Ioan, „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”, adica Sfanta Treime era dintr-un inceput in acelasi loc, la Domnul Dumnezeu. Dumnezeu nu a facut Omul in etape, mai intai Trupul si apoi Sufletul, ci a procedat uno icto, in sensul ca a pus si putreziciunea dar si nemurirea in acelasi loc si dintr-o data.
„Chipul si asemanarea Noastra” nu trebuie sa ne conduca spre materialitate, spre Imagine, caci Dumnezeu este dincolo de orice matrice sau standard, ci ar trebui sa ne indrepte gandurile spre necorporalitate, spre vocatia Binelui Suprem, spre Ideea lui Platon. Suntem asemenea lui Dumnezeu, necorporali si cu vocatia de a atinge Notele inalte ale Intelegerii. Chipul si Asemanarea Noastra este despre Suflet; „nu stiti fii carui Duh sunteti” ne invata Luca.
Iar Sufletul nu este doar o chestiune morala, etica ci are legatura cu Intelegerea, Cunoasterea, Gandirea. Ne invata Luca (2.35) ca „Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. Iar in 9.24 ne spune Luca „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.”
In Suflet nu se afla doar Trecutul (ecoul faptelor savarsite) dar si viitorul (Gandurile din multe inimii despre care ne spune Isus) iar aceasta ne arata si scopul venirii lui Isus la Sevilia (vorba lui Dostoievski), nu ca sa pedepseasca, sa judece ecourile faptelor din sufletele noastre (constiinta) ci ca sa mantuiasca Sufletele indrumand Gandurile pe cale Domnului.
Perspectiva acesta – viitorul si mantuirea – face ca Sufletul sa aiba in Crestinism o acceptiune mai curand invecinata cu Cunoasterea, Gandirea decat cu Constiinta (ecoul faptelor savarsite). Cand suntem vii lucram cu mantuirea, adica cu Gandurile. „Dincolo” vom lucra cu Judecata, dar aici pe Pamant ne mantuim prin Cunoastere (independent de mecanica dobandirii – prin Ratiune pana la un punct sau prin Impulsurile Intuitiei de la alt punct. De aceea orice Ticalos are un viitor dupa cum orice Sfant are un trecut.
Daca intelegem aceasta (Sufletul intereseaza Crestinismul din perspectiva Viitorului, a Mantuirii care nu se poate face decat pe calea lui Dumnezeu care este si una a Cunoasterii, a Gandirii, chiar si numai pana la un punct, iar dincolo de acel punct pe calea impulsurilor intuitiei cum zic Sfintii Parinti) intelegem si ce spune Luca aici – „Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”’ sau aici „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.”
Daca iti pierzi Sufletul iti pierzi si capacitatea de a te bucura de cele percepute de simturi, dupa cum ura fata de parinti sau a propriului Suflet este ura cunoasterii la indemana, familiare, inertial dobandite. Senzatiile din Rationament le spune Platon. Isus le numeste Cunoasteri facile, la indemana.
Daca nu pierzi aceasta Cunoastere, familiara, la indemana, funciara, bazata pe senzatii in mare parte nu poti ajunge la Cunoasterea lui Dumnezeu, adica la Cunoastere.
Platon in Phaidon ne spune asa „daca urmeaza sa avem o cunoastere pura despre ceva, trebuie sa ne indepartam de corp si sa contemplam lucrurile insele prin sufletul insasi cu sine. (…) Caci abia atunci, nu mai devreme, sufletul va fi el insusi cu sine. (..) sa separi cat mai bine sufletul de corp si sa-l obisnuiesti ca el insusi cu sine insusi sa se stranga si sa se adune de pretutindeni din corp si in masura posibilului acum si in viitor sa locuiasca el insusi cu sine.”
Dialogul pe care sufletul insusi il are cu sine insusi da nastere Gandirii, Cunoasterii. Iar Augustin ne-a invatat ca Dumnezeu este cel mai dinauntru decat propria noastra intimitate; acest cel mai dinauntru constituie Restul Cunoasterii de sine.
