Conștiința publică (religioasă sau mai puțin credincioasă, educată sau mai puțin educată) reține 3 Lepădări înfăptuite de Petru față de Isus, înainte de cea de-a doua cântare a cocoșului.
Prima, Ioan 18 (17) – Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt. A doua, Ioan 18 (25) – Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt. A treia, Ioan 18 (26, 27) – Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu El? Şi iarăşi s-a lepădat Petru şi îndată a cântat cocoşul.
Înainte de a arăta în ce constă cea de-a Patra Lepădare, să poposim o idee în plus asupra celor 3 Lepădări pentru că între Primele 3 Lepădări și cea de-a Patra Dezicere există diferențe.
Petru răspunde întrebării puse de portărească, dacă este dintre Ucenicii Omului acestuia (cel ce intrase la arhiereu). A doua dezicere are la bază tot o întrebare de felul celei dintâî – nu cumva ești tu dintre Ucenicii Lui? Iar a treia detașare este prilejuită tot de o întrebare – Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu EL? Și iarăși s-a lepădat Petru.
Cele 3 deziceri ale lui Petru sunt pe rând, față de calitatea de Ucenic a Omului ce intrase la arhiereu. Petru refuză să mărturisească calitatea sa de Ucenic față de Omul Isus, având în minte și suflet calitatea de Ucenic față de Isus – Dumnezeu.
În Ioan, 14 (5-11), Toma și Filip întreabă – Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Respectiv – Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. (….) Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.
Dezicerile lui Petru se întâmplă după ce Isus lămurește întrebările puse de Toma și Filip cu privire la Cale și Tatăl, adică după ce Isus spune „Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.” Aici, Isus își mărturisește dumnezeirea. Aici Dumnezeu este Calea, Viața și Adevărul. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”, spune Isus.
Răspunsurile anterioare date de Isus lui Toma și lui Filip ar putea determina și dezicerile lui Petru, în sensul că acesta neagă că este ucenicul Omului știind că este ucenicul lui Isus, Cel ce este întru Tatăl și Tatăl este întru Isus. Petru refuză prin negație să pună la îndoială natura lui Isus, să-l singularizeze în percepție pe Isus-Dumnezeul.
Cele 3 Lepădări anterior menționate sunt în realitate mărturisirii în ale Credinței, cum face Isus cu Adevărul. Eu sunt Calea, Adevarul si Viata spune Isus în Ioan 14 (6). Pentru ca mai târziu, la întrebarea lui Pilat Ce-i Adevărul? să nu existe răspuns în Evanghelie.
Sunt antinomice cele două pasaje? Primul în care Isus se identifică cu Adevărul și al doilea în care nu răspunde (poate că nici nu poate, nu are timp) la întrebarea Ce-i adevărul?
După cum am arătat mai sus, în Sfânta Evanghelie după Ioan, 14 (6) – „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” are următoarea continuare: „Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.”
Aici, Isus își mărturisește dumnezeirea. În prima parte a antinomiei (aparente, după cum vom vedea), Dumnezeu este Adevărul mărturisit aici de Isus.
„Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină;” Aici nu există răspuns. Și pot exista mai multe explicații. (a) Pilat nu a pus întrebarea să capete răspuns – rezultă din graba cu care rostește întrebarea și apoi a ieșit la Iudei, (b) Isus vorbește cu Pilat de la suflet la suflet aici, astfel că nu putea să se identifice pe sine în această ipostază de Om cu Adevărul, (c) Isus știe că Dumnezeu, Adevărul, Principiul nu pot fi definite, explicate ci trebuie asumate, înțelese, interiorizate.
Personal cred că lipsa definiției Adevărului (așa cum sună o definiție) are legătură și cu caracterul democratic al creștinismului. Dacă am fi căpătat o explicație asupra Adevărului aceasta ar fi însemnat o definire a lui Dumnezeu, o limitare a acestuia ceea ce ar fi pus Lumea într-o Matrice constrângătoare.
Petru tace când este vorba de cele dumnezeiești, după cum a făcut și Isus când trebuia să definească Adevărul în calitatea sa de Dumnezeu. Poate că tăcerea lui Isus coborât la Sevilia pentru a dialoga cu Marele Inchizitor, în accepțiunea lui Dostoievski are la bază această tăcere democratică a lui Dumnezeu.
Nici zeii grecilor nu erau mai vorbăreți când venea discuția despre dat nume. În Cratylos, 391 (e) Socrate – Platon spune așa „e limpede, într-adevăr, că, în ceea ce privește corectitudinea, zeii dau acele nume care sunt nume prin natură. Sau nu crezi? Hermogenes – Ba da, înțeleg că ei numesc corect, în caz că numesc. ”
În caz că numesc, adică e mai puțin probabil ca zeii să numească, să dea definiții, să explice principiile.
Dar să vedem dacă a 4 a Lepădare a lui Petru confirmă sau infirmă natura primelor 3 Lepădări.
În Luca 24 (12) ni se spune așa – Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. În Ioan 20 (2) citim astfel – Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus. Pentru ca în 20 (8) să ni-se spună în continuare astfel – Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.
După Mironosițe, Petru și Celălalt Ucenic pe care-l Iubea Isus sunt primii care ajung la mormânt. Petru intră în mormânt, vede giulgiurile și pleacă mirându-se în sine, în timp ce Celălalt Ucenic pe care-l iubea Isus, a văzut și a crezut.
Aceeași Realitate determină reacții diferite: Petru pleacă mirându-se în sine (nu mirat, adică încă se mira când pleca) iar Celălalt Ucenic a vazut și a crezut. 20 (9) din Ioan ne deslușește sensul – Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi.
Mirarea în sine a lui Petru este mai puțin dubitativă în termeni de credință decât Văzutul și Crezutul Celuilalt Ucenic, pentru că acesta din urmă a vazut mormântul gol și a Crezut cele spuse de mironosițe – Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus. Petru s-a mirat în sine că este așa cum spune Maria Magdalena – Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus, în timp ce Celălalt Ucenic a văzut și a crezut.
Petru nu a abandonat Credința, chiar dacă a plecat mirându-se în sine. Celălalt Ucenic ce a văzut și a crezut cele spuse de Mironosițe și-a pus Credința la proba certitudinii.
Luca 24 (16) – Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască; 24 (24) – Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut; 24 (30) – Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor; 24 (31) – Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei.
Ochii nu erau ținuți să cunoască, Nu l-au văzut, A stat împreună cu ei la masă, S-au deschis ochii lor și l-au cunoscut iar în final El s-a făcut nevăzut de ei (după ce ochii s-au deschis și l-au cunoscut). Ochi care văd devin Ochi care cunosc.
Lepădările lui Petru sunt bazate pe această distincție între ochii care văd și ochii care cunosc, pentru că Omul acela este din categoria văzutului și nu din cea a cunoscutului. Lepădându-se de Omul acela, Petru în realitate își schimbă privirea, din una care vede în una care cunoaște. Petru se leapădă de Ochii care Văd întrucât este pe punctul de dobândi Ochii care Cunosc. Sminteala despre care vorbește Isus că va fi pretextul lepădărilor este totdeauna a Ochilor care văd și nu a Ochilor care cunosc.
În dialogul Cratylos, sub pretextul identificarii corectitudinii numelor, Socrate-Platon discuta etimologia unor Cuvinte din limba greaca. Astfel ajunge sa explice, in ordine, Gandirea, Intelegerea, Cugetarea, Cumintenia, Stiinta, Intelepciunea, Binele, Dreptatea.
Dialogul nu este preocupat sa aseze cele 8 Cuvinte intr-o continuitate, a unuia fata de celalalt, insa daca tinem seama de Sensul atribuit acestora ajungem sa avem urmatoarea Ordine: Intelegerea – Cugetarea – Gandirea – Cumintenia – Stiinta – Intelepciunea – Dreptatea/Drept – Bine.
Iar această ordine ne duce de la privirea care vede (și înțelege) la privirea care cunoaște Binele (și atât). Creștinismul arată doar extremele drumului de parcurs (de la vazăut la cunoscut) în timp ce grecii filosofi arată și etapele intermediare, fără însă să schimbe marginile discuției.
Gandirea (Phronesis) – „ar fi cugetarea despre miscare si curgere. (…) Oricum se refera la miscare”. Intelegerea (gnome) – „inseamna fara indoiala cercetarea si observarea nasterii. Verbul a intelege afirma ca sufletul avanseaza insotindu-se cu lucrurile.” Cugetarea (noesis) – „este totuna cu tintirea noului, pe cand faptul ca lucrurile sunt noi inseamna ca ele sunt permanent in devenire.” Cumintenia (sophrosyne) – „e pastrarea a ceea ce am cercetat, a gandirii.” Stiinta (episteme) – „ea indica faptul ca sufletul vrednic urmareste lucrurile in miscare, nici ramanand in urma, nici luandu-le-o inainte.” Intelepciunea (sophia) – „indica faptul de a avea contact cu miscarea.” Bine (agathon)-„numele acesta vrea sa arate admirabilul din intreaga natura.” Dreptatea (dikaiosyne) – „acest nume este aplicat pentru intelegerea dreptului; dar Drept e anevoie. (..) Cati sustin ca Totul se afla in miscare considera ca cea mai mare parte a sa este in acest fel – in deplasarea – existand ceva care-l parcurge complet, din cauza caruia se nasc toate cele care se nasc Caci altfel n-ar putea strabate realitatea, daca n-ar fi usor, incat nimic sa nu-l poata retine, precum si foarte rapid, incat sa se raporteze la celelalte, ca si cand acelea ar fi in repaos (…) Asadar fiindca le carmuieste pe toate strabatandu-le s-a dat corect acest nume – dikaion.”
Mai intai cercetam nasterea a orice (Intelegerea), apoi mergem mai departe pentru ceva nou (Cugetam), dupa aceea ne raportam la dinamica vietii (Gandim), pentru ca apoi sa vina momentul ragazului (actionam Cu-minte, adica analizam ce am cugetat/gandit), o luam din nou de la capat pastrand pasul cu viata (Stiinta), pentru a avea contact cu realitatea (Intelepciunea), in vederea descoperirii a ideii/lucrului ce strabate toata Viata (Dreptul/dreptatea) astfel incat sa vedem admirabilul din intreaga Natura (Binele).
