Sau de ce nu-i vorba despre o schimbare de paradigmă ci doar de o reamintire (pentru continuare) a singurei paradigme pe care Occidentul și-a oferit-o până acum – legea greacă.
De unde și cât timp…..
Deslușirea trecutului nu este doar rodul trecerii timpului ci are în vedere și momentul, locul de început al curgerii timpului supus analizei, momentul T0 al acestei scurgeri ireversibile a entropiei pricinuite de Soare Pământului, vorba lui Penrose. Or, din această perspectivă a relației dintre Soare și Pâmânt, adică a trecerii timpului, avem ce analiza căci 2000 de ani pot genera ceva consecințe și înțelegeri. După cum și din perspectiva începutului analizei, a momentului de unde a început totul, avem ce analiza.
Legea romană o paranteză la legea greacă….
Coroborate, cele două cerințe ne duc la Gândul cel mare, spus în mod sintetic astfel – și dacă ceea ce au început Grecii cu presocraticii lor, apoi cu Socrate, Platon (mai puțin Aristotel) nu s-a terminat încă, nu a fost implementat încă în cei 2000 de ani de scurgere a entropiei? Dacă lumea actuala, Occidentul actual are la bază mai curând legea romană, vorba lui Noica și mai puțin legea greacă? Dacă Imperiul Roman a abătut lumea de la cursul ei firesc, construind (nu născând) o lume pe unde mai bezmeticim și astăzi, fiind astfel o abatere de la cursul ei firesc – legea greacă? Dacă menirea noastră este să finalizăm ceea ce a început Parmenide, Socrate și Platon, înțelegând în final ceea ce spunea Whitehead că suntem (gândurile și ideile noastre) doar o notă de subsol la gândurile și ideile lui Platon?
Reamintirea lui Platon ca formă de cunoaștere a legii grecești….
Whitehead, cel mai sus menționat, spunea că filosofia actuală este nimic alteva decât o notă de subsol la Platon. Socrate in Hippias Maior spune ceva de felul acesta – se poate ca o stare ce nu este in mine cand sunt singur si nu e nici in tine sa fie in noi cand suntem amandoi. Reamintirea lui Platon ca formă de cunoaștere are legătură cu ceea ce spune Socrate, în sensul că putem avea în noi ideile și gândurile lui Platon, chiar dacă nu le conștientizăm, chiar dacă le-am abandonat de dragul binelui direct și nemijlocit oferit de legea romană.
Una privește conștiința și gândirea în timp ce alta are în vedere rațiunea doar….
Legea greacă (conturată de Parmenide, Socrate și Platon) a născut înțelepciunea greacă, adică filosofia. Legea romană (făurită politic doar) a generat dreptul roman și ideea de organizare a ceea ce se vede și se simte ex propriis sensibus. Legea greacă este intrinsecă întrucât se adresează atât conștiinței dar și ideilor, în timp ce legea romană este extrinsecă și se adresează doar rațiunii (Nici măcar gândirii în ansamblu).
Sfera de aplicare a celor două legi le afectează și natura. Faptul că legea greacă se adresează conștiinței o face să fie morală, să se impună din interior, față de legea romană care se adresează rațiunii numai, fiind astfel impusă din exterior, prin intermediul forței publice, a Dreptului Roman, a organizării inginerești ce cuprinde doar partea văzută a lucrurilor și mai puțin partea nevăzută a acestora.
Legea greacă a contribuit la conturarea ideatică a Creștinismului, în jurul idei de Principii și Valori….liber consimțite…
Legătura dintre filosofie și creștinism este mai puternică decât credem și aceasta în ambele sensuri. Există zone ideatice în care confluența dintre cele două este aproape imposibil de desțelenit. Ceea ce nu putem spune despre legea romană atunci când o așezăm în relație cu creștinismul. Dar dintre toate deosebirile aferente celor două legi, cea mai importantă este cea dată de capacitatea uneia de a genera principii și valori ce se interiorizează prin asumare voluntară, față de incapacitatea celeilalte de a genera așa ceva. Pentru că se uită la ceea ce nu se vede direct și nemijlocit, imediat și acum, legea greacă conferă vocația libertății reale și efective în sensul că dă posibilitatea individului să își aleagă propria lege, propriile principii și valori cu care să defileze apoi prin viață.
Legea romană este interesată doar de cele lumești, asemenea Marelui Inchizitor coborât la Sevilla pentru a discuta cu Isus despre diferența dintre aici, acum și acolo, atunci, conferă o autonomie limitată, dependentă de Stat, sau în orice caz de un sistem capabil să impună din exterior respectiva concepție cu privire la libertate. Punctele de confluență dintre legea romană și creștinism nu prea există, altfel decât că au conviețuit o perioadă de timp împreună. Iar această lipsă de vecinătate ideatică se datorează și faptului că legea romană se preocupă exact de ceea ce nu se preocupă creștinismul, de azi și aici.
Legea greacă a născut individul iar legea romană a creat Statul/autoritatea publică, factorul extrinsec de legitimare a autonomiei individuale…..
Sub legea romană Statul/autoritatea publică a căpătat atribuții cu privire la garantarea, protejarea și conturarea ideii de libertate. Până atunci libertatea era apanajul individului și doar a acestuia. Cineva din exterior, a luat locul conștiinței individului ocupându-se de starea de bine, de confort ideatic a omului. Acum se întâmplă ceea ce se numește externalizarea conștiinței, cu tot ceea ce înseamnă aceasta, fie că-i de bine sau de rău. Și tot trăim acest fenomen de externalizare a crizelor conștiinței timp de 2000 de ani, așteptând ca altcineva să vină să ne spună, din exterior și cu autoritate care-i conținutul libertății noastre.
Am zăbovit 2000 de ani între o paradigmă începută dar neterminată și o aparență de paradigmă ce s-a impus prin forța comodității…..
Astăzi, când lumea se clatină în jurul nostru, când culorile își pierd din claritate, foarte des auzim că paradigma se va schimba, că vom trece la o nouă ordine ideatică, etc. Noi nu putem schimba ceva ce nu am definitivat încă, întrucât legea romană ne-a abătut de la drumul început și dat nouă de greci, facându-ne să zăbovim multă vreme pe un drum care nu ne este specific, fiind un fel de grefă, având un anumit nivel de conformism și artificialitate. Noi am stat 2000 de ani între scaune, între o paradigmă efectivă, începută dar nefinalizată și o aparență de paradigmă, ce începe să-și arate artificialitatea pe măsură ce biologia evoluției umane ne arată cursul firesc al lucrurilor.
Biologia ne reamintește drumul părăsit…..
Noi sesizăm ineditul situației în mod natural, reamintindu-ne cum spune Socrate mai sus, în condițiile în care neuroștiințele, fizica cuantică, lumea digitală (metaversul), genetica, toate ne îndreaptă în mod inerțial spre ceea ce am început și nu am terminat – conturarea individului autonom în mod real și intrinsec, în jurul părții nevăzute și infinit mai importantă decât partea văzută și direct perceptibilă a lumii.
….Dar nu ne bagă și în gură…
Problema este că această reamintire oarecum biologică, inerțială privește doar partea metodologică a principiului, a legii grecești dar nu și partea de fond a acesteia, în sensul că știm unde să ne uităm dar nu știm după ce să ne uităm și de aceea rămânem captivii lucrurilor superficiale.
