Hegel i-a zis teză, sinteză si antiteză. Alfred N. Whitehead a numit-o romantism, precizie si principialitate. R. Dawkins deosebește comportamentul genetic de cel cultural, fără să fi deslușit, este adevărat, care pe care se influențează în mod covârșitor: comportamentul genetic pe cel cultural, sau cel din urmă pe cel dintâi.
Toate aceste explicații au la bază ideea evoluției intelectuale/educaționale ca formă de distilare a acumulărilor, fenomen ce permite inclusiv o întemeiere în ceea ce privește principiile, rigoarea, standardele, etc., dar și o combinare a concretului cu abstractul, a specialului cu generalul sau a particularului cu principialul.
Nu există formă mai profundă de manifestare a acestui fenomen intelectual decât Filosofia, după cum puține sunt contribuțiile la fel de importante în crearea cetățeanului european pe cât este filosofia. Aceasta este una dintre preocupările intelectuale ce este posibil ca în decursul celor peste 2000 de ani de existență să fi modificat comportamentele pur genetice atașându-le o componentă pur culturală.
Occidentul a sintetizat atât cultura greacă cât și pe cea romană, atât pe cea asiatică cât și filosofia cu religia rezultând un catolicism (lato sensu) suficient de rațional la nivel ideatic. Bizanțul a redus semnificativ capacitatea de distilare a existențelor socio-culturale bazându-se foarte mult pe cultura greacă și pe ortodoxia de multe ori mistică la nivel de explicație. Inclusiv la nivel politic capacitatea de topire a celor aparent sau uneori real antagonice este mult mai mare în partea de Vest a Europei decât în Sud-Estul acesteia. Exprimându-mă în mod funciar, Occidentul a sintetizat mai mult decât a făcut-o Bizanțul/Orientul/partea aceasta de lume (în care trăim și noi), atât la nivel cantitativ cât și la nivel de durată.
Astăzi când datorită tehnologiei putem fi contemporani dezbaterilor de idei din lumea înconjurătoare ne lipsește exact reflexul sintezei, al diluării acumulărilor astfel încât personalitatea să nu ne fie împuținată ci din contră să rezulte îmbogățită. UE încă rezistă și pentru că are exercițiul diluării contrariilor nu doar la nivel politic (drepturi minorități, etnii, etc.) ci și la un nivel mult mai profund și aici mă refer la nivelul cultural unde capacitatea de sinteză a intrat în ADN-ul cetățeanului european.
Noi și pentru că nu totdeauna am avut ocazia să fim contemporani manifestării contrariilor (am fost în salturi și cred că mai niciodată în mod profund interesați de această dezbatere) acum când avem această posibilitate ne pierdem personalitatea, însușindu-ne ad litteram una sau alta dintre perspective. Încă nu știm să sintetizăm idei fără a ne pierde firea. De aici și doza de artificialitate, nenaturalețe ce se observă și la unii și la alții ce astăzi fac propagandă pentru unul sau pentru altul dintre partidele politice în dispută pentru preluarea puterii (politice). Noi nu avem perspective contrarii ci doar păreri insuficient de profunde încât acestea să se transforme în tabere, părți opuse.
Nici la nivel juridic lucrurile nu sunt cu mult mai diferite, întrucât există o incapacitate reală de a se echilibra interesele Statului (existenței Statului) cu cele ale cetățenilor pe baze principiale (Dreptate, Justiție, Drepturi și libertăți). Această stare de just echilibru ce poate rezulta din fenomenul distilării contrariilor (repet, aparent sau real contradictorii) are legătură și cu lipsa unei preocupări consistente față de concepte fundamentale pentru o democrație (Justiție, Dreptate, Stat, Drepturi și libertăți) în condițiile în care acestea nu fac încă parte în mod real și efectiv din patrimoniul nostru ideatic. Ideile mari sunt un moft în societatea noastră, la fel ca principiile sau valorile.
