Kant spune că rațiunea este pură dacă își este suficientă sieși, adică dacă are în mod intrinsec toate instrumentele necesare pentru a-și atinge funcția sa constitutivă dincolo de experiențe, instincte, percepții și context.
La nivel ideatic Justiția este fără putință de tăgadă forma în care rațiunea se exprimă într-un anumit domeniu de activitate. Dreptatea înfăptuită prin intermediul Justiției (a Judecătorilor în fapt) depinde foarte mult de cât de pură (știu, nu dați cu pietre) este Justiția, de măsura în care aceasta din urmă a reușit să-și constituie ustensilele proprii și personale, ce funcționează dincolo de percepții, instincte și păreri, instrumente necesare înfăptuirii Dreptății.
Art. 124 din Constituție spune în mod repetat că legea este elementul esențial al Justiției. Codul de procedură civilă precum și cel de procedură penală de asemenea așază legea (și atât) la baza activității de înfăptuire a Justiției. Dar după criteriul lui Kant, Legea este un element extrinsec și nu intrinsec acestei forme de Rațiune, fiind impusă din exterior de puterea legislativă.
Există două puteri în cadrul separației puterilor în stat ce pun în executare legea: puterea executivă și cea judecătorească. La esență, diferența dintre cele două este dată exact de ceea ce spune Kant, de elementul intrinsec necesar atingerii funcției sale firești. Puterea executivă funcționeză pe criterii contabile, de eficiență și oportunitate, administrează, în timp ce puterea judecătorească are la bază Dreptatea și Adevărul, în sensul că aceasta din urmă aplică legea pentru a face Dreptate iar nu a pentru a colect bani la buget spre exemplu.
Aplicarea legii nu este un argument ce face din Justiție o activitate pur rațională, independentă și autonomă. Mai este nevoie de ceva în plus și anume de acele Principii și Valori ce fac ca punerea în executare a voinței legislative să ducă la înfăptuirea Justiției și aflarea Adevărului. Dacă puterea judecătorească pune legile în executare fără a atinge cele din urmă rezultate (Dreptate și Adevăr) atunci nu se deosebește cu nimic de ceea ce face puterea executivă, care nici nu vrea să fie independentă și nici nu cere garanții suplimentare în acest sens.
Elementul intrinsec și esențial al Justiției/Judecătorilor nu este legea ci conștiința acestora, adică modalitatea în care Principiile și Valorile s-au strecurat în viața Judecătorului ajutându-l atunci când aplică și interpretează legea să nu o facă altfel decât pentru a face Dreptate și a afla Adevărul. Or aici noi suntem deficitari întrucât nu avem nici cultura Principiilor și Valorilor dar nici nu ne-am interiorizat concepte precum Justiția, Dreptate și Adevăr. Nu ne naștem nici cu Principii și nici cu Conștiință ci dobândim aceste lucruri prin cultură și educație pentru că vrem și pentru că trebuie. O societate fără aceste lucruri este o societate birocratică, anonimă și fără nimic viu în ea.
În mod normal, ținând seama de cele de mai sus o hotărâre judecătorească ar trebui să fie cu cel puțin 2 pași înaintea legii, în sensul că interpretând respectiva lege și adăugând Principiile și Valorile despre care vorbeam mai sus colaborarea dintre puterea legislativă și cea judecătorească devine un tot unitar. În schimb există situații și nu puține când hotărârile judecătorești sunt cu cel puțin 2 pași în spatele legii în condițiile în care nu se fac eforturi nu de adăugare a celor nevăzute (Principii și Valori) ci de implementare a ceea ce legiuitorul a pus sau a dorit să pună în respectiva lege.
Trăim vremuri în care legea trage după ea hotărârea judecătorească și nu invers, în sensul că între conștiința puterii legislative și cea a puterii judecătorești nu este nicio diferență.
