Punerea problemei.
Este din ce în ce mai evident că de ceva vreme funcționăm după dihotomia ei și noi într-un mod foarte profund în condițiile în care fiecare din cele două părți implicate încearcă să se deosebească de cealaltă parte, făcând ceva în acest sens. Lucrul acesta se vede în toate domeniile de activitate socială, adică atât în politică cât și în justiție sau chiar și în avocatură. Niciun ungher nu scapă acestei tensiuni bilaterale.
Acum teoretic nimic nu ar trebui să ne surprindă din această perspectivă în condițiile în care fiecare societate la vremea ei (de dezechilibru sau imaturitate, cred) a încercat să creeze omul nou (a se vedea Homo Sovieticus, Alexander Zinoviev). Comunismul și nazismul sunt exemple elocvente în acest sens. Nici crearea societății americane nu este complet străină de această realitate dacă îl ascultăm pe Tocqueville.
Particularitatea vremurilor noastre este dată de faptul că noi suntem doi în unul în condițiile în care este din ce în ce mai evident că regimul instaurat după 1990 în România a creat omul (lor) nou în timp ce ceea ce se întâmplă în ultima perioadă este pe punctul să creeze omul (nostru) recent (A se vedea H. Patapievici, Omul Recent).
Așa că într-un interval de aproximativ 30 de ani am reușit să producem atât Omul nou cât și Omul recent creând astfel acea tensiune despre care vorbeam mai sus ce este pe punctul să devină precum forța gravitațională (de neînvins în mod normal).
Delimitarea conceptuală.
Omul nou avea/are câteva principii și valori doar că le aplica într-un mod ipocrit, adică nu și le aplica sieși, deși acelea (principiile și valorile) erau interiorizate (erau asumate). Dincolo de caracterul ipocrit al aplicării respectivelor principii și valori (alții trebuie totdeauna să facă și să dreagă dar niciodată eu) mai este și puținătatea acestora (a principiilor și a valorilor) în ceea ce privește lucrurile fundamentale; dreptatea, adevărul, onestitatea, binele comun nu au reușit să facă atât de multe rădăcini în patrimoniul omului nou, existând mai degrabă o abordare instrumentală, funcționărească a acestora cum spune Hannah Arendt când vorbește despre A. Eichmann.
Omul recent pare să nu aibă nici principii și nici valori ci doar idei, adevărat mult mai bogate în conținut inclusiv în ceea ce privește lucrurile identificate mai sus ca fiind fundamentale (dreptatea, adevărul, binele comun). În ciuda bogăției ideatice lipsa principiilor și a valorilor sau mai cuminte spus neinteriorizarea principiilor și valorilor fac omul recent să fie la fel de nou pentru societatea în care trăiește. Funcția morală a gândirii (producătoare de idei) este aceea de a determina interiorizarea acelor gânduri până ce devin principii și valori, or la omul nostru recent această interiorizare nu se întâmplă ceea ce duce în final la aceeași aplicare preferențială (ipocrită nu de puține ori) a respectivelor idei despre dreptate, adevăr, bun simț, etc.
În consecință avem un om nou mai aproximativ cultural dar cu principii și valori pe care nu și-le aplică sieși ci totdeauna altora, după cum avem și un om recent mai exact cultural și mai bogat ideatic dar de asemenea secvențial când este vorba despre aplicarea ideilor sale. Unul este deosebit de altul doar de existența și aplicarea principiilor și valorilor (unul are puține dar nu și-le aplică, în timp ce altul are idei despre principii și valori pe care însă nu ajunge să le metamorfozeze întrucât nu interiorizează).
Pentru bună ordine, această aplicare preferențială a principiilor și ideilor și colo și colo nu este de genul celei despre care vorbea N. Steinhardt când deosebea păcatele de stânga de cele de dreapta (acestea din urmă fiind definite ca aplicarea principiilor de viață în lucruri mărunte) ci este mult mai pătrunzătoare întrucât nu este vorba despre o bogăție principială (cum este la Steihardt)ci despre o sărăcie valorică și principială.
Îndepărtăm dreptul subiectiv dacă exercitarea acestuia ar putea fi eventual neconformă (după părerea noastră)
Aplicarea ipocrită a Principiilor și Valorilor inerente unei societăți democratice sau neinteriorizarea ideilor despre respectivele Principii și Valori produc multe consecințe, dar pentru mintea mea de jurist elocvente sunt cele din domeniul juridic, iar aici îndepărtarea dreptului subiectiv din patrimoniul unuia sau altuia pe fundamentul că exercitarea acestui drept nu este prielnică omului nou sau celui recent este la ordinea zilei.
Nici acum dreptul de proprietate nu este pe deplin recunoscut în România. Gândiți-vă câtă energie s-a consumat pentru reinstaurarea acestui drept în limite rezonabile. Accesul la justiție în mod efectiv și real nu a fost departe de această abordare. În ultimii ani discuțiile din materie penală, cele din domeniul dreptului constituțional despre dreptul la legiferare, etc.
Negarea dreptului doar pentru că acesta ar putea fi exercitat în alt fel decât convine omului nou sau recent este calea ferată ce leagă omul nou de cele recent. Dreptul la legiferare este îndepărtat întrucât trebuie exercitat doar în anumite condiții, după cum dreptul de a face justiție este de asemenea pus între paranteze atunci când hotărârea judecătorească devine ineficace sau lipsită de profunzime, dreptul de a grația sau amnistia trebuie de asemenea îndepărtat întrucât exercițiul acestuia profită altora și nu nouă.
Această abordare este atentatul suprem asupra DEMOCRAȚIEI întrucât pune la îndoială a priori Drepturile și libertățile în condițiile în care nu se înțelege că exercitarea neconformă/abuzivă/de rea credință a unui Drept poate fi sancționată mai întâi pe cale instituțională și apoi pe calea politică, dar în niciun caz prin uciderea definifivă a respectivului drept.
Există jurisprudență a Curții Constituționale care spune că o lege nu poate fi adoptată pentru o singură persoană (când s-a dat lege pentru restituirea Castelului Peleș), există instituția viciului de consimțământ inclusiv în materia actelor de natură publică, există instituții juridice complet capabile de a reinstaura rezonabilitatea juridică astfel încât să nu se ajungă la desființarea dreptului. Trebuie doar să luptăm pentru a le face efective întrucât acesta este următorul nivel în democrație (primul este crearea instituțiilor iar al doilea este să le facem funcționale).
Desființăm instituții juridice dacă acestea sunt conduse de persoane nerezonabile (din punctul nostru de vedere).
Ceea ce era în regulă pentru atribuțiile Președintelui României când acesta era Traian Băsescu nu mai este în regulă pentru aceeași instituție condusă de Klaus Iohannis, și invers; atribuțiile și rolul Inspecției Judiciare, ale CSM, UNBR, DNA, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, ale Secției nu știu care, sunt de asemenea exemple de pervertire instituțională în raport de persoanele ce le conduc.
Modalitatea în care atribuțiile legale ale unei instituții juridice sunt temporar exercitate nu trebuie să pună sub semnul întrebării instituția în sine întrucât se aplică același principiu mai sus menționat – exercitarea unui drept nu trebuie să ducă la îndepărtarea dreptului ca atare. Există mijloace sau ar trebui să existe mijloace juridice pentru a sancționa exercitarea neconformă a atribuțiilor, fie că vorbim de Parlament, Guvern, CSM, Inspecția Judiciară, etc.
Altfel în materie civilă există așa numita culpă in eligendo care așază răspunderea juridică asupra celui ce și-a ales reprezentantul. Parlamentul a fost votat, CSM-ul a fost ales de membrii acestuia, Inspecția Judiciară este condusă de colegi magistrați și nu de avocați, UNBR-ul este condus de avocați și nu de judecători, etc. Discuția nu este despre intervenția chirurgicală asupra instituției în sine ci despre măsuri preventive ce necesită timp și implicare dar și responsabilitate.
Trebuie să ne creăm ultimul resort menit să reinstaureze rezonabilitatea (aceea unanim acceptată).
Premisa dialogului – Principiile și valorile comune.
Nu suntem buricul Pământului ci trebuie să înțelegem că inclusiv o societate ca a noastră nu este nou venită ci are o istorie ce a generat niște Principii și Valori ce ar trebui să fie patrimoniul comun al tuturor celor ce viețuim în aceste teritorii. Dreptul cu atât mai mult este animat de aceeași logică – Principii comune ce permit dialogul juridic.
Parlamentul, Președintele, Judecătorii, Avocații, Partidele politice, Guvernul fac parte din patrimoniul comun al societății în care trăim. Dacă punem la îndoială dreptul Parlamentului de a legifera, dreptul la apărare, dreptul de a înfăptui justiția, dreptul de a conduce administrativ țara, atunci vom trăi într-o harababură totală unde omul recent este pe deplin stăpân.
Este foarte adevărat că structura noastră constituțională este mai curând una instituțională (centrată pe instituții) și mai puțin pe principii și valori și poate de aici înclinația noastră organică de a discuta mai degrabă despre instituții decât despre principii și valori.
Insecuritatea juridică dată de imprevizibilitatea interpretării legii a devenit (cred) un sentiment comun, resimțit de majoritatea juriștilor de bună credință. În bună parte acest sentiment este generat nu numai de calitatea legilor dar și de faptul că nu mai există premisa comună despre care vorbeam mai sus în condițiile în care nu mai cădem de acord asupra rostului instituțiilor.
Dacă ar fi să identific un rău fundamental pe care l-a creat ofensiva penală din ultima vreme aș spune că acesta este dat de atacul asupra unor instituții fundamentale pentru Democrați și anume dreptul la apărare, dreptul la legiferare, dreptul la înfăptuirea justiției și aceasta nu pentru a înfrânge o anumită inerție sau pentru a sancționa o anumită conduită ci pentru a perverti funcțiile instituțiilor cu întâietate. Acum mai mult ca niciodată avem nevoie să demonstrăm că Dumnezeu nu a murit în societatea
