Intrebarea ruseasca.
Exista ceva in Om mai intim decat intimitatea?
Raspunsul la aceasta intrebare lamureste atat problema Cunoasterii dar si discutia Cunoasterii de sine, insa inainte de a arata ce este acest Rest al cunoasterii de sine (Dumnezeu sau utopiile sociale), trebuie sa punem lucrurile in contextul potrivit – Dezvrajirea Omului, desecretizarea acestuia, luarea de la acesta a oricarei urme de Mister, de inefabil, de nerostit in nicio limba si in niciun fel.
Caci acestea sunt vremurile in care traim, timpuri in care Omul isi este clar siesi, nu are nevoie de nimic (intrinsec sau extrinsec) care sa-i explice, in plus Misterul existentei.
In crucea vremurilor, Cunoasterea si Cunoastera de sine nu pot exista fara Trecut si/sau Viitor.
In lumea Prezentului fără Trecut și Viitor să discuți despre cunoașterea de sine (cu sau fără Rest) este un paradox, întrucât cunoașterea (de sine), prin definiție înseamnă să analizezi un sediment, deopotrivă efectiv (rezultat al Trecutului) dar si eventual (ca potențialitate a Viitorului), care se afla in tine sau in jurul tau.
Or, zilele acestea, ideea de compost efectiv sau eventual, intrinsec sau invecinat, după caz, este repudiată prin ipoteză, întrucât Omul este o creație spontană și intempestivă (nu-i așa), fără trecut dar și fără viitor; cei de după noi vor avea prezentul lor și nu viitorul nostru metamorfozat in trecutul lor.
Cand a hotarat ca este o creatíe ad-hoc, fara de trecut dar si fara de viitor convertibil, doar cu Prezent univoc, Omul a renuntat atat la Cunoastere dar si la Cunoasterea de sine. Cuprinderea dintr-o privire a sinelui propriu, ne face prizonierii Paradoxului cunoasterii (care trebuie sa aiba si noutate dar si necesitate), paradox ce Platon, Kant si Augustin s-au straduit deopotriva, fiecare cu mijloacele lui, sa-l depaseasca si sa-l desluseasca. Nu poti ajunge la noutate fara trecut dupa cum nu poti ajunge la necesitatea (caracterul apodictic al lui Kant) fara viitor. Prezentul fara de trecut si fara de viitor face ca noutatea sa-si piarda caracterul de noutate transformandu-se in contemporaneitate perpetua, totul este noua caci nu mai este vechiul cu care sa-l compari. La fel si cu necesitatea (lucrurile sunt asa pentru ca nu pot fi altfel) care isi pierde caracterul imperativ intrucat nu mai exista nimic constrangator, nimic care sa-ti cenzureze modul in care apreciezi necesitatea.
In cuvinte putine, Omul ad-hoc refuza atat Cunoasterea dar si Cunoasterea de sine, intrucat cea dintai presupune Noutate si Necesitate ce nu pot fi obtinute doar din contemplarea contemporaneitatii, in timp ce Cunoasterea de sine presupune nu neaparat identificarea Sinelui propriu si individual ci gasirea Restului, a Privatului din spatele Intimitatii noastre ce da viata cunoasterii (de sine).
Cand am hotarat sa traim in Crucea Vremurilor doar in prezent, am renuntat atat la depasirea Paradoxului cunoasterii dar si la intelegerea Sinelui propriu. Noutatea si necesitatea (apodictic cum zice Kant), elementele cunoasterii, dau si Restul Sinelui, Restul Cunoasterii de sine, element fara de care intelegerea Sinelui este vorbarie creatoare de mutenie cum zice Augustin.
Noutatea este fata de trecut iar necesitatea este fata de viitor. Ceea ce nu stim (Trecutul ca reper pentru noutate) va fi asa si doar asa pentru ca altfel nu ar putea fi. Trecutul si viitorul determina atat noutatea dar si necesitatea.
Paradoxul cunoasterii a foat deslusit in mod diferit in decursul timpului insa fiecare solutie oferita a pricinuit si Restul cunoasterii de sine. Transcedenta lui Platon, Imperativul categoric al lui Kant, Credinta lui Augustin nu doar solutioneaza paradoxul cunoasteriii dar si ajuta cunoasterii de sine. Daca abandonam solutionarea paradoxului cunoasterii abandonam si Restul cunoasterii de sine situatie in care Sinele devine extrem de modern, dintr-un vestigiu antic se transforma intr-un un instrument modern perfect descriptibil si univoc alcatuibil.
In TheoDoros, Cartarescu, loial postmodernismului, teoretic analizat cu mulți ani înainte (anii 2000), interpune intre Dumnezeu si Om pe cei 8 Arhangheli ce scriu Cartea omului pe care apoi i-o prezinta lui Dumnezeu spre a-l uimi sau surprinde, dupa caz. Imbratisand imnul postmodernismului si numai sub beneficiu de inventar, nu putem sa nu ne intrebam cum poate admite Omul ca misterul sau nu este cunoscut in mod direct si nemijlocit de Dumnezeu dar este cuprins dintr-o privire de mintea sa.
Vreau sa spun ca postmodernitatea isi creeaza propriul paradox: Dumnezeu nu cunoaste direct Omul in schimb Omul se cunoaste pe sine total și nemijlocit. Au lasat Restul cunoasterii de sine doar lui Dumnezeu caci Omul a devenit dumnezeul ce se poate cunoaste direct si fara rest. S-a inversat menirea Restului cunoașterii de sine, acesta fiind trecut lui Dumnezeu numai. Pentru Om restul Cunoasterii de sine nu mai exista.
Restul Cunoasterii de sine la Augustin, Freud si Kant.
Ceea ce spunea Augustin în Confesiuni despre Dumnezeu poate fi declinat și situației de mai sus. „Vai de cei ce vorbesc, despre orice, dar tac în privința ta, căci vorbăria lor nu-i decât muțenie”, ne spune Augustin. Vorbim despre orice, dar mai puțin despre privatul intimității, nimic despre Restul Cunoașterii de sine și de aceea vorbăria noastră este muțenie, căci nu după bogăția sau sărăcia vorbelor și cuvintelor vom fi judecați ci după felul în care identificăm Restul inefabil, de neanalizat, de nedescris în nicio limbă vorba Sfântului, astfel ne vom capata rostul pe lume.
In mod comun, Ideile lui Freud despre constient si subconstient sunt considerate ca fiind partea cea mai ascunsa a Omului, cea mai intima a acestuia; zona aflata dincolo de „intimitatea familiara in mod obisnuit”. Freud ne-a (dez)vrajit bagandu-ne „frigul in oase” cu ideea aceasta a intimului aflat dincolo de privatul familiar, accesibila sau nu, dupa caz dar nu transparenta sau la indemana.
A venit Kant, atat cu Critica Ratiunii Pure dar si cu Religia in limitele ratiunii pure si ne-a pus Gandirea (pe cont propriu, cum zice un epigon de-al lui Kant) drept intimitatea cea mai intima. Ratiunea ce-l cuprinde si pe Dumnezeu (delocalizat substantial din Ceruri in launtrul nostru) este intimitatea cea mai proprie a noastra.
Dar lumea il uita, il ignora, nu-l baga in seama (sunt in continuare uimit de cum a putut scrie Gabriel Liiceanu despre cum gandeste Dumnezeu, fara sa tina seama de cel mai dinauntru mentionat de Augustin, preluat apoi probabil de Kant) pe Augustin care atat in Confesiuni dar si in Despre Treime il defineste pe Dumnezeu ca fiind „cel mai dinauntru decat propria mea intimitate”, dar nu delocalizat din Ceruri, nu inclus in Ratiune, ci ca imagine-vestigiu., ca universal, general in particular.
Rosteste Augustin in Confesiuni „as spune deci ca eu nu as fiinta, Dumnezeul meu, nu as fiinta deloc, daca tu nu ai fiinta in mine. Sau, mai degraba, n-as fiinta daca nu as fiinta in tine, cel de la care, prin care si intru care toate fiinteaza.”
Diferenta dintre Augustin si Kant este semnificativa caci daca la cel din urma cunoasterea de sine (Ratiunea fiind prin definitie accesibila) este totala, completa intrucat se refera la un individual, la Augustin cunoasterea de sine este cu rest, totdeauna mai ramane ceva de descoperit intrucat Universaliile, Principiile, Dumnezeu nu se descopera niciodata uno ictu ci pe indelete si mereu partial.
De aceea Augustin spune in Despre Treime – „si cand este gasit e de cautat, si cand e cautat e de gasit.”
Restul Cunoasterii de sine si Paradoxul Cunoasterii.
Cunoașterea de sine cu rest (cu Dumnezeu accesibil doar ca Universalitate, așa cum Moise l-a cunoscut pe Dumnezeu, sub forma unui rug în flăcări) poate fi un Paradox (al cunoașterii), o antinomie căci ce om acceptă că se cunoaște pe sine dar cu Rest, sau ca-L cunoaște pe Dumnezeu dar doar de principiu și nu în particular. Or, pentru a rezolva această antinomie aparentă, acest Paradox al cunoașterii (cu rest) ar trebui să vedem cum au rezolvat alții Paradoxul cunoașterii.
La Platon (Menon) paradoxul cunoasterii este asa: omul nu poate sa caute nici ceea ce stie nici ceea ce nu stie. Ceea ce stie pentru ca nimeni nu are nevoie sa caute ceea ce stie. Ceea ce nu stie pentru ca nimeni nu stie ceea ce nu stie asa ca nu stie ceea ce sa caute. Ideea si teoria reamintirii sunt cheile iesirii din Paradox, caci Ideile sunt dincolo de om (transcedente), adica au noutate dar au si necesitate (Ideile sunt cauza lucrurilor).
La Kant (Prolegomene) paradoxul cunoasterii este asa: propozitiile pe care le poate formula un om au necesitate dar nu au noutate, sau au noutate dar nu au necesitate. Noutatea si necesitatea sunt conditiile cunoasterii. Propozitia aritmetica este iesirea din Paradox caci 4+4=8 cuprinde atat noutatea – 8 – dar si necesitatea intrucat este in firea lucrurilor sa fie asa (stim asta apriori).
La Augustin (Despre Treime) paradoxul cunoasterii lui Dumnezeu este asa: Dumnezeu si cand este gasit este de cautat si cand e cautat e de gasit. Credinta este iesirea din paradoxul cunoasterii lui Dumnezeu, intrucat aceasta are si noutatea dar si necesitatea. Cunoasterea (inclusiv de sine) data de credinta „caci este iubit si ceea ce nu este cunoscut dar este crezut” in conditiile in care Dumnezeu este „cel mai dinauntru decat propria mea intimitate” (in Confesiuni).
Credinta te ajuta sa vezi ca dincolo de intimatatea ta mai exista ceva, Dumnezeu la care ai acces dar doar intr-un anumit fel, sau sub o anumita forma. Nu poti ajunge la Restul Cunoasterii de sine, la Dumnezeu decat pe calea Credintei, caci Ratiunea se opreste la intimitate si nu-ti ingaduie accesul la Rest.
Hrana Apostolului Pavel.
Dar Tripticul Paradoxului Cunoasterii (Platon-Kant -Augustin) este depasit de Apostolul Pavel (retroactiv evident) care spune asa – cu lapte v-am hranit nu cu hrana tare caci inca nu puteati, nici acum nu puteti.
Astfel, Pavel face din Platon – Kant – Augustin o scara a desavarsirii umane.
Cei ce se bazeaza pe Corp in exclusivitate (Ratiunea-Kant – cerul instelat rasturnat in fiecare dintre noi), avand noutatea dar nu totdeauna si necesitatea (pentru ca imperativul poate fi inteles pe deplin, sau pipait cel putin doar daca ai acces si la Restul Cunoasterii), urmati de cei ce se bazeaza pe Psihic (Ideea lui Platon), avand necesitate dar nu totdeauna noutate (Ideile pot sa genereze ineditul insa nici acestea nu inlesnesc accesul la Rest) si ultimii ce se bazeaza pe Credinta (Augustin), unde exista si noutate dar si necesitate (Dumnezeu, cea mai intima parte a intimitatii noastre).
Imi este teama de vremurile in care Omul va fi considerat ca fara de mister, cu totul la vedere, perfect transparent si fara nicio poveste de spus (vorba lui Dinica). Caci despre aceasta este vorba in Restul Cunoasterii de sine.
