toți facem, în diverse forme și situații. De la cel mai mare până la cel mai mic, fiecare vrem să dăm ceva pentru a primi altceva. Forma aceasta juridică, sinalagmatic religioasă ne animă viața celor mai mulți, sperând că dând ceva primim altceva. Noi știm sau prezumăm că știm că relația noastră cu Dumnezeu nu este cu titul gratuit, în sensul că trebuie să oferim totdeauna ceva la schimb.
Augustin în Confesiuni rostește astfel
ți se plătește peste măsură ca să rămâi dator; și totuși cine stăpânește ceva care să nu fie al tău? Îți întorci datoriile fără să fii dator nimănui și le plătești fără să pierzi nimic.
pentru ca în altă parte să ne spună așa
Dar ce sunt eu însumi în fața ta ca să-mi poruncești să te iubesc astfel încât, dacă nu aș face-o să te mânii împotriva mea și să mă ameninți cu nenorociri cumplite? Oare nu mi-ar fi destulă nenorocirea dacă nu te-aș iubi?
iar în Despre Treime ne învață că
(…) harul, care nu a fost dat în schimbul meritelor, ci gratuit: de aceea se și numește gratia, căci nu ni l-a dăruit pentru că eram demni ci fiindcă a vrut. Cunoscând acest fapt, nu vom fi încrezători în noi, iar aceasta înseamnă a ne face slabi. Dar ne-a desăvârșit el însuși care i-a spus încă și apostolului Pavel: îți este de ajuns harul meu, căci puterea în slăbiciune se desăvârșește. Așadar omul trebuie să fie convins cât de mult ne-a iubit Dumnezeu și ce fel de oameni a iubit. Cât de mult – ca să nu disperăm, iar ce fel de ca să nu ne mândrim.
De la forma aceasta instrumentală de credință religioasă și până la forma în care diverși intelectuali îl negociază pe Dumnezeu, Îi negociază locul, puterea, disponibilitatea nu este cale lungă. Între forma ordinară de negustorie religioasă și forma cultă, intelectuală de instrumentalism religios nu există nicio diferență în condițiile în care ambele perverstesc forma de manifestare a Domnului în lume.
În mod obișnuit, noi credem că dăruind Dumnezeu ne va ierta păcatele și ne va duce în Rai, sau că dacă ținem Postul Sufletul nostru va fi mântuit de Dumnezeu, sau că dacă nu lucrăm în zilele de Sărbătoare și atât învecinarea cu Dumnezeu ne va fi la îndemână. Acestea sunt forme familiare pe care fiecare dintre noi le-am întâlnit într-o forma sau alta, manifestări religioase ce se bazează pe ideea că Dumnezeu ne analizează faptele, manifestările exterioare independent de rațiunile care au determinat acele manifestări. Ni-l imaginăm pe Dumnezeu drept paznicul acțiunilor noastre și mai puțin al Sufletului și Caracterului nostru, aceasta și pentru că nouă ne-a trecut prin Cap să ne vindem Sufletul Diavolului, dar niciodată să ne dăruim Sufletul Domnului, deși ar trebui să știm că (vorba lui Augustin din Despre Treime)
moartea spiritului constă în faptul de a fi părăsit de Dumnezeu.
Noi nu înțelegem că Omul este necesar Creștinismului și nu faptele noastre individuale, segregate, constante sau mai puțin consecvente deși (Augustin în Despre Treime)
Și nici să socotească că ei trebuie așezați pentru faptele lor mai presus ca el.
Atitudinea această gospodărească cu privire la prezența lui Dumnezeu în viața noastră a determinat și discuțiile cu privire la deism-teism-ateism, în sensul că în raport de cât de implicat este Dumnezeu în viața noastră vorbim despre un Dumnezeu ce ne-a dat viață și ne-a lăsat pe cont propriu, sau de un Dumnezeu ce ne-a dat viața dar care se implică și activ în rutina noastră zilnică, sau de o lume lipsită de Dumnezeu în totalitate.
Forma cultă de negoț cu Dumnezeu are în vedere locul lui Dumnezeu în lume, fiind o formă de vanitatea intelectuală până la urmă, dar tot o abordare negustorească a Domnului avem și aici.
Augustin (Confesiuni) il pune pe Dumnezeu in locul cel mai dinauntru decat propria noastra intimitate, dar neatingandu-i substanta. Dostoievski (Legenda Marelui Inchizitor) l-a coborat pe Isus pe Pamant ca sa vorbeasca cu Marele Inchizitor, dar atat, I-a pastrat substanta. Kazantzakis (Ultima ispita a lui Isus) tot pe Pamant l-a coborat pe Isus dar nu l-a desubstantializat, i-a testat doar umanitatea. Kant (Critica ratiunii pure) aduce cerul instelat inlauntrul nostru, eliminandu-l pe Dumnezeu, facandu-l produsul Ratiunii. Liiceanu (Cum gandeste Dumnezeu) l-a coborat pe Dumnezeu pe Pamant, adica toata Trinitatea (Tatal, Fiul si Duhul Sfant), desubstantializandu-l in totalitate, facandu-L un produs al imperativului categoric. Cartarescu (TheoDoros), face drumul invers, il imagineaza pe Dumnezeu retras din lume, ce se uita la Om prin intermediul Cartilor scrise de Arhangheli, distrându-se eventual.
Negot cu Dumnezeu toti facem. Unii il rugam sa ne dea/faca ceva, altii ii cerem, altora ne place sa-L gandim/vindem pe piata ideilor, altii Il cumpara cred ei cu te miri ce. Dar daca Dumnezeu vrea doar sa stea de vorba cu noi? Sa-i fim parteneri demni de dialog si atat? Crestinismul nu-i un monolog. Asta-i clar. Din nicio parte.
Că privim reînnoirea Omului ca pe o chestiune pur juridica, de rascumparare (varianta apuseană) sau drept o formă medicală, de mântuire (varianta Răsăriteană), fapt este ca ambele forme de manifestare a crestinismului urmaresc intemeierea Omului, mântuirea și răscumpărarea acestuia astfel încât să fie după cum spune Larchet (Terapeutica Bolilor Spirituale)
Ținta creștinismului este îndumnezeirea omului. „Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu. (..) Unind în Persoana sa, fără amestecare și fără despărțire, firea dumnezeiască cu cea omenească, Hristos a readus firea omului la starea ei dintru început, arâtându-Se astfel ca Adam cel nou și încă și mai mult (…)”
Dumnezeu poate fi cunoscut in substanta sa cum zice Augustin doar daca Omul isi intoarce privirea de la lume către Dunnezeu si in mod implicit către sine. De aceea tot Augustin priveste credinta drept o forma de cunoastere de sine dar si a lui Dumnezeu. Din acelasi motiv Crestinismul nu este doar o forma de moralitate, de desavrsire umana întrucât scopul final este cunoasterea lui Dumnezeu asa cum este acesta, în substanța sa (eu sunt cel ce sunt), lucru ce nu se poate întâmpla decât dacă Omul atinge o anumită treaptă a desăvârșirii.
Larchet în Terapeutica Bolilor Spirituale spune așa
(..) minte încetând de a-L mai cunoaște pe Dumnezeu și, în general, realitățile spirituale sau inteligibile, totuși tinde să cunoască ceva, căci potrivit naturii sale, nu încetează de a se mișca; atunci ea se întoarce spre realitățile sensibile, mai precis spre făpturi, privite numai în aparența lor sensibilă, care de acum rămân pentru ea singurele pe care le poate percepe, de vreme ce le-a negat, le-a refuzat ori le-a uitat pe celelalte.
Mecanica negotului este straina de aceasta viziune in conditiile in care credinta si speranta sunt ca Dumnezeu ne va răsplăti strict in raport de ceea ce facem cândva si la un moment dat, neavând nicio importanță unde ne este îndreptată fața; aceasta deși (după cum spune Augustin în Confesiuni)
când te reverși asupra noastră tu nu cobori ci ne înalți pe noi, tu nu te risipești ci ne aduni pe noi.
Noi nu intelegem ca atunci când dăruim, când dam oamenilor sarmani sau mai putin sarmani, in ochii lui Dumnezeu nu binele pe care il pricinuim celui ce primeste conteaza cu intaietate ci faptul ca noi, cei ce am avut si am dăruit, am avut puterea sa ne dezlipim de cele materiale (Sfinții Părinți numesc arghirofilia drept iubirea față de bani iar pleonexia drept voința de a dobândi bunuri noi și a avea cât mai multe) aratandu-i Domnului ca ne întoarcem privirea de la lume către El.
Mecanica darului este mai importanta pentru noi decât pentru cel ce primeste caci in felul acesta dovedim ca suntem pe calea initiala, avand privirea îndreptată către Dumnezeu si nu spre lucrurile materiale. Ceea ce se afla in spatele geometriei darului interesează Crestinismul si nu darul in sine sau cat de neputincios era cel ce a primit respectivul dar.
Postul, răgazul din zilele de Sărbătoare nu produc efecte in fata Domnului doar pentru ca le-am tinut randuiala ci pentru ca in acele momente de tihnă am avut mintea si sufletul indreptate spre Domnul. Ce facem in perioada Postului sau a ragazului din zilele de Sarbatoare este mai important decat tinerea postului sau a randuielii in sine; este tot o formă de (re)localizare a privirii de la lume catre Dumnezeu.
Tot Augustin ne învață să nu judecăm cele incorporale și spirituale după cele corporale căci aceasta înseamnă iubire imatură și perversă față de rațiune. Or abordarea aceasta negustorească a Creștinismului (îți dau ceva ca să-mi dai ceva) este orice dar nu Creștinismul Domnului întrucât Acesta nu de faptele noastre goale are nevoie ci de Omul ce făptuiește (este în deficit).
