“Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?”.
Dintre toate valorile și principiile ce animă profesia de avocat, Independența este piatra care tocmește profesia astfel încât aceasta să ajungă să aibă vocația pe care o are astăzi, aceea de a viețui pe muchia dată de confluența dintre colaborator în administrarea justiției și pronie al drepturilor și intereselor Clienților. Pentru că astfel cum vom arăta la momentul potrivit, profesia de avocat supraviețuiește din împreunarea nediferențiată a interesului public (colaborator în administrarea justiției) cu interesul privat (pronie al drepturilor și intereselor legitime ale Clienților).
Aceasta și pentru că, asemenea imparțialității magistraților, independența avocaților este și la activ dar și la pasiv, și plus și minus, și drept dar și obligație, și protecție dar și responsabilitate, având un caracter dual și nu o natura unilaterală (doar de drept sau doar de obligație).
Postura aceasta de instituție cu origini în mai multe văzduhuri determină și metodologia de abordare discursivă a acesteia, în sensul că desfășurarea gândurilor trebuie să aibă forma bulgărelui de zăpadă, abordând elementele constitutive în mod etapizat și ierarhic.
Independența nu se confundă cu crezul profesional.
După cum spuneam cu alte ocazii, profesia de avocat este o profesie liberală nu datorită formelor proprii de organizare și funcționare ci în considerarea conștiinței profesionale cu forma proprie de manifestare, crezul profesional. Această formă intimă de manifestare a conștiinței profesionale nu este măsurabilă nici legislativ dar nici administrativ, fiind aproape (spun aproape, întrucât după Augustin, Dumnezeu ne este și mai intim decât conștiința) cea mai proprie (și personală) formă a ființei umane, ce se manifestă profesional.
Fiind atât de intimă nouă, ținând mai curând de calitatea noastră de ființe umane (ce temporar) se manifestă profesional, conștiința profesională/crezul profesional nu poate fi cuprinsă descriptiv din perspectivă juridică; ea este doar menționată legislativ însă mecanica ontologică a acesteia nu poate fi determinată juridic întrucât aceasta este cea de-a doua limită (după cele ce țin de Dumnezeu) ce nu pot fi deduse judecății.
Cum se manifestă profesional un avocat cu crez profesional este mult mai ușor de observat decât situația în care trebuie să identificăm, fără a compara, un avocat fără conștiință profesională. Dacă ar trebui să dau un criteriu de identificare al avocatului fără de intimitatea sa (aproape) cea mai intimă, gândul mă duce la ceea ce spunea Hannah Arendt atunci când a asistat la procesul lui Eichmann la Ierusalim – un om banal ce săvârșește un rău foarte mare, întrucât s-a ascuns în spatele procedurilor administrative, profitând de lipsa oricărei urme de conștiință; Banalitatea răului este definiția omului fără de conștiință.
Spre deosebire de Judecători ce sunt independenți și se supun numai legii (art. 124 alin. 3 Constituția României), Avocați sunt independenți dar cu luxul de a avea crez profesional. Nu doar natura avocaturii de profesie liberală își are rădăcinile în acest lux, ci chiar măreția acesteia vine tocmai din această îngăduință a legiuitorului, din această generozitate profundă a acestuia de a menționa juridic conștiința sub forma crezului profesional.
Independența avocatului este diferită de Independența Profesiei.
Art. 1 din Legea nr. 51/1995, legea privind exercitarea și organizarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995) menționează că profesia de avocat este liberă și independentă, pentru ca art. 2 din Legea nr. 51/1995 să dispună că în exercitarea profesiei avocatul este independent. Dacă art. 3 din Statutul Profesiei de avocat stabilește că în exercitarea profesiei avocatul este independent, art. 62 din același Statut dispune că Independenţa profesiei, autonomia baroului şi exercitarea liberă a profesiei de avocat nu pot fi îngrădite sau limitate.
Deosebirea este și mai evidentă în art. 243 din Statutul Profesiei de Avocat unde se dispune după cum urmează: Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este distinctă de publicitatea profesională. Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este constituită din orice formă de prezentare a activității și serviciilor avocațiale ale acestora, indiferent de mijloacele utilizate, în scopul promovării în fața publicului. Publicitatea profesională are drept obiect promovarea profesiei de avocat și se realizează în exclusivitate de către organele profesiei sau la cererea și sub supravegherea acestora.
Cu alte cuvinte, la nivel legislativ avem în mod clar distincția dintre independența avocatului și independența profesiei (între avocat și profesie și cu privire la alte aspecte decât cea în discuție), consecința fiind aceea că sub anumite rezerve și nuanțe, criteriile de apreciere a independenței avocatului (inclusiv a formei de exercitare a profesiei) se trasferă și asupra independenței profesiei de avocat.
Public și Privat în Avocatură.
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 dispune că Avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului pentru ca art. 38 din aceeași lege să menționeze că în exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege. Cele două articole de lege exprimă substanțe diferite, în sensul că art. 2 are în vedere interesul privat, în timp ce art. 38 privește interesul public ce animă deopotrivă profesia de avocat (lato sensu).
Distincția este preluată și la nivelul dialogului judiciar din cadrul CJUE, unde Avocatul General M. Bobek (Concluziile Avocatului General din cauzele conexate C-515/17 P și C-561/17 P prezentate la 24 septembrie 2019), arătând Scopul Reprezentării juridice menționează următoarele:
(par. 103) – este adevărat că, la nivel general, reprezentarea juridică joacă un rol decisiv în buna administrare a justiției. Fără reprezentarea juridică adecvată este posibil ca reclamantul să nu fie în măsură să prezinte toate argumentele necesare în favoarea sa, iar instanța să nu ia cunoștință de acestea.
(par. 104) – totuși, acesta nu este singurul scop și interes urmărit prin reprezentarea juridică a unui client. Scopul principal al reprezentării juridice este de a proteja și de a apăra interesele clientului, rămânând totodată desigur, în limitele admisibile din punct de vedere juridic și etic. În consecință, obiectivul reprezentării juridice este asigurarea urmăririi în cea mai mare măsură posibilă a intereselor reclamanților, permițând astfel acestora să își exercite dreptul la o cale de atac efectivă.
(par. 108) – deși se dorește, desigur, ca avocații să fie niște eroi idealiști și altruiști care urmăresc interesul superior al justiției, dacă este necesar împotriva voințeii clienților lor, precum și a restului lumii, realitatea este ca reprezentarea juridică este în principal un serviciu. Furnizarea acestui serviciu reglementat trebuie într-adevăr să respecte anumite condiții și standarde, dar serviciul respectiv nu este prestat, în primul rând, în interesul superior al justiției ci în interesul unui anumit client.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu mai puține cuvinte achiesează la această confluență de interese afirmând după cum urmează:
Pct. 62 din Hotărârea din cauzele conexate C-515/17 P și C-561/17 P – În această privință, trebuie subliniat că, deși misiunea de reprezentare de către un avocat prevăzută la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut trebuie exercitată în interesul unei bune administrări a justiției, obiectivul acestei misiuni constă mai ales, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 104 din concluziile sale, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice.
Pct. 47 din Hotărârea din cauza C-110/21 P – În acest context, Curtea a subliniat ca obiectivul misiunii de reprezentare de către un avocat (…) care se exercită în interesul unei bune administrări a justiției, constă, înainte de toate, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii, a normelor profesionale și a normelor deontologice.
Dacă Avocatul General, în Concluziile mai sus menționate, par. 105 menționează în mod expres că în opinia noastră, interesul principal urmărit prin reprezentarea juridică este în mod natural unul privat, Curtea de Justiției a Uniunii Europene prin cele două Hotărâri mai sus menționate, coroborează[i] cele două interese în exercitarea profesiei de avocat, achiesând la o abordare combinată (expresia mai ales și înainte de toate) a aspectului public cu cel privat în ceea ce privește profesia de avocat.
În sensul conjugării celor două interese, CJUE prin pct. 48 din Hotărârea din cauza C-110/21 P dispune – Pe de altă parte, deși noțiunea de „independență” a avocatului a fost dezvoltată inițial în contextul confidențialității documentelor în domeniul dreptului concurenței, jurisprudența precizând în această privință că avocatul este un auxiliar al justiției chemat să furnizeze, în interesul superior al acesteia, asistență juridică clientului său, trebuie totuși să se constate că definiția acestei noțiuni a cunoscut recent o evoluție în materie de reprezentare în fața instanțelor Uniunii, criteriul predominant reținut în această privință fiind în prezent protecția și apărarea intereselor clientului.
Criteriile jurisprudențiale ale Independenței Avocatului
Dialogul judiciar în cadrul CJUE cu privire la această situație juridică (independența avocatului) s-a ivit în contextul dreptului concurenței unde instanța europeană a trebuit să determine limitele confidențialității, ale secretului profesional în raport de competențele Comisiei Europene, deosebind între avocatul intern (angajat) și avocatul extern (independent).
Or, sub acest aspect, CJUE[ii] a recunoscut că protejează confidențialitatea corespondenței dintre avocat și clientul său, cu condiția ca, pe de-o parte corespondența să aibă loc în contextul și în interesul exercitării dreptului de apărare al clientului și, pe de altă parte, să provină de la avocați independenți, și anume avocați care nu sunt legați de client printr-un raport de muncă. Contraponderea acestei protecții fiind disciplina profesională, impusă și controlată în interesul general de instituții care dețin competențele necesare în acest scop. În pofida înscrierii sale în barou și a obligațiilor de etică profesională asociate calității sale de membru al baroului, un avocat intern nu beneficiază față de angajatorul său de același grad de independență precum avocatul care activează în cadrul unui cabinet extern față de clientul său. În aceste împrejurări, avocatului intern îi este mai dificil decât avocatului extern să remedieze eventuale tensiuni existente între obligațiile profesionale și scopurile clientului său.
Sumarizând, noțiunea de independență a avocaților este definită nu numai în mod pozitiv, prin referire la obligațiile de etică profesională, ci și în mod negativ prin lipsa unui raport de muncă, a unui raport de subordonare a avocatului independent, după cum spune CJUE în jurisprudența anterior menționată.
Or, sub acest din urmă aspect (lipsa unui raport de subordonare), relevantă este lipsa oricărei presiuni externe exercitate asupra avocatului și lipsa oricăror factori interni care ar genera un conflict de interese între avocat și client. Pentru că în cazul apariției unui asemenea conflict, avocatului îi este interzis să își presteze serviciile în cauza respectivă. Conduita avocatului, inclusiv decizia privind reprezentarea unei părți, în pofida faptului că are anumite legături cu partea respectivă, nu trebuie să intre în conflict cu vreuna dintre obligațiile care îi revin avocatului în raport cu partea ale cărei interese le reprezintă, dar și față de instanțele înaintea cărora se prezintă, precum și față de confrații săi, spune Avocatul General în Concluziile anterior menționate la par. 57 și par. 109.
Terț față de Client (lipsa relației de subordonare) și Lipsa presiunii externe (culpabilă avocatului – conflictul de interese sau neculpabilă dar cu vocația vicierii).
După cum în mod just deosebește Avocatul General în Concluziile anterior menționate, problema independenței avocatului presupune deslușirea cu întâietate atât a poziției de terț a acestuia față de Client, în sensul că avocatul nu este într-o relație de subordonare față de Client, relație care poate rezulta din aspecte vădite sau mai puțin vădite, formale sau mai puțin formale dar totdeauna de fond, dar și a lipsei oricărei forme de presiune exterioare ce poate afecta libertatea de gândire profesională a avocatului.
Iar în această din urmă formă de viciere a independenței avocatului (presiunea externă) intră atât ceea ce pot face alții față de gândirea Avocatului dar și ceea ce poate face Avocatul în mod direct și nemijlocit pentru a-și proteja libertatea de gândirei, atunci când se pune în conflict de interese atât față de Client, Clienți dar și față de instanțe sau confrații avocați, spre exemplu.
Nevicierea libertății de gândire a Avocatului este esența Independenței acestuia. De aceea spun că mintea Avocatului trebuie să fie ca mintea Sfinților Părinți. Explic în continuare.
Mitropolitul Bartolomeu Anania, plecând de la Nicolae Cabasila spune așa „(…) înțelepciunea creștină în spațiul liturgic este capacitatea fiecărui participant de a-și limpezi gândurile și de a le concentra asupra ceea ce se spune și se face.” Înțelepciunea este starea de adunare (prin restrângere), de sărăcire a Gândului de cele neesențiale, sărac cu Duhul cum spune Evanghelia după Matei – Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este imparatia cerurilor.
Pentru că sărac cu duhul nu este despre ignoranta ci priveste sensul lui „sarac” ca fiind de ”concentrat”, „nediluat”, „focusat”, „centrat” „reorientat” adica Fericiti cei ce au duhul centrat …..pe Dumnezeu sau pe Client în cazul de față, Fericiti cei ce au mintea neimprastiata, gandurile adunate si concentrate caci a lor este imparatia cerurilor și a Dreptului, în ipoteză.
Adam ab initio era in totalitate cu fata spre Dumnezeu. Dupa pacat si-a intors fata de la Dumnezeu. Tot ceea ce face Moise si Hristos este sa reintoarca Omul cu fata spre Dumnezeu, sa-i imputineze preocuparile, sa-l faca sa se adune spre ceea ce este cu adevarat important. Saracind ”imprastierea” Omului, saracind „duhul laic al Omului”, adica intorcandu-l cu fata spre Dumnezeu, Omul are duhul mai sarac (in diversitate) dar obtine un duh mai bogat (in concentrare).
Este ceea ce spunea Evdokimov – Dumnezeu este ceea ce face Omul cu singuratatea lui. La fel este și Avocatul, unde contează ceea ce face Omul-Jurist cu Întru(l) său, cu partea sa lăuntrică astfel încât să nu contravină intereselor Clientului, Clienților, Instanței Judecătorești sau confraților avocați.
În alt fel, Avocatul General (par. 136 și par. 137) spune că cerința nu trebuie interpretată că interzice avocaților să aibă orice legături cu reclamantul (clientul. N.n.) ci numai legături de natură să pună sub semnul întrebări în mod vădit capacitatea avocatului de a oferi consiliere exclusiv în interesul clientului. Prin urmare, legăturile descalificatoare trebuie să aibă o asemenea natură și intensitate încât să devină evident că avocatul, chiar dacă din punct de vedere formal este un terț în raport cu reclamantul, are legături economice sau personale, fie cu obiectul litigiului, fie cu una dintre părți, care generează o îndoială rezonabilă privind capacitatea sa de a apăra în mod efectiv interesele clientului său, iar nu ale sale sau cele ale altei persoane.
Ipotezele ce pot afecta atât calitatea de Terț a Avocatului față de Client dar și nevoia de neviciere a gândirii (sarac cu duhul, cum am arătat mai sus) prin presiuni externe sunt nenumărate și nu pot fi cuprinse într-un inventar ad hoc creat. Rolul de cenzor față de aceste situații trebuie să-l aibă în ordine: crezul profesional/conștiința profesională, Clientul, organele profesiei și în final instanțele judecătorești.
În măsura în care vicierea a devenit atât de evidentă, iar filtrele anterior menționate nu și-au exercitat funcția corespunzătoare, instanța judecătorească nu trebuie să se extragă din această ecuație. Natura Public-Privată a relației avocat-client, dar și modul în care se determină obligația de loialitate a avocatului (nu doar față de Clientul în cauză, ci și față de restul Clienților, dar și față de instanță sau confrații avocați) este de măsură să permită instanței judecătorești cel puțin să sesizeze organele profesiei cu privire la măsura în care independența lato sensu a avocatului este respectată.
„Transferul” Criteriilor Independenței Avocatului și asupra Profesiei dar și asupra Formelor de exercitare a profesiei
Independența este atât a fiecăruia în parte dar și a tuturor împreuna, în sensul că foarte greu se poate întâmpla ca Avocatul să fie independent dar Profesia să fie perturbată din această perspectivă.
Iar formele în care Profesia sau Formele de exercitare a profesiei își pot pierde calitatea de Terț sau sunt supuse (auto-supuse) presiunilor externe menite să afecteze acea sărăcire a duhului profesional despre care am vorbit anterior sunt extrem de diverse. Mă rezum la a menționa potențiale surse de viciere a Independenței profesiei sau a Independenței formelor de exercitare, dar detalierea acestora cu altă ocazie.
Subordonarea Politicilor profesionale ce pot și trebuie implementate de către Organele profesie intereselor Politice (clasice, lato sensu), în diverse forme și mijloace este un demers ce are vocația să afecteze calitatea de Terț a Avocaturii (adică obiectivitatea acesteia față de realitatea înconjurătoare) transferând aspectul subiectiv, atât de specific Politicii realizate de Partidele politice și asupra obiectivității de care trebuie să dea dovadă o profesie liberală cum este avocatura. Legătura politică dintre organele profesiei de avocat și oamenii politici/partidele politice viciază Independența Profesiei, împuținare ce la sfârșitul discuției se răsfrânge și asupra Avocatului (și numai ca percepție).
[i] Hotărârea CJUE din 17 septembrie 2007 în cauzele conexate T‑125/03 și T‑253/03, pct. 122 – Or, pentru ca un justițiabil să poată avea posibilitatea de a se adresa în mod util avocatului său în deplină libertate și pentru ca acesta din urmă să poată exercita în mod eficient rolul său de colaborator al justiției și de a acorda asistență juridică în vederea exercitării depline a dreptului la apărare, s‑ar putea dovedi necesar (…)
[ii] https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=82839&pageIndex=0&doclang=ro&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=5578
