O ţară care a permis coexistenţa intelectuală a
lui Hegel, Nietzsche şi Hitler vorbeşte astăzi despre sustragerea/abandonarea/părăsirea suveranităţii. A început Cancelarul Germaniei care a făcut vorbire despre faptul că anumite ţări europene ar trebui să muncească mai mult, referindu-se la Spania şi Italia, s-a continuat cu bail out-ul aplicat Greciei unde Germania a insistat ca suveranitatea acestui stat european să fie nuanţată, totul culminând cu poziţia de săptămâniile trecute ale Ministrului de finanţe german care a vorbit cu subiect şi predicat despre necesitatea cenzurării suveranităţii statelor europene care nu respectă o anumită rigoare fiscală şi financiară. Într-un articol din The Economist din 10 septembrie 2011, intitulat Germany’s euro question se discută despre “All of a sudden, though, Berlin is abuzz with talk of remaking the European Union: issuing joint Eurobonds, renegotiating the EU’s treaties, even creating a federal Europe. Nobody knows if any of this will come about. The obstacles to fundamental change are so forbidding that leaders will always be tempted to try to muddle through. Yet the terms of Germany’s debate are shifting. German politicians seem to have decided that the time has come to start redesigning European institutions.”
Toate acestea au trecut neobservate şi chiar nesancţionate intelectual, chiar şi dacă sunt pe punctul de a deveni o doctrină politică. Discuţia despre suveranitate şi limitarea acesteia nu este o noutate, doar nuanţa germanică este o noutate: constrângerea suveranităţii ca sancţiune şi nu ca manifestare de voinţă a titularilor acesteia – cetăţenii. Uniunea Europeană a fost creată pe genul acesta de cedare de suveranitate consimţită de proprietarii acesteia.
Preşedintele Barack Obama în discursul annual back-to-school address ţinut la Benjamin Banneker High School din Washington, D.C. vorbea, într-un context cu totul special despre “You’ve got to wonder. You’ve got to question. You’ve got to explore. And every once in a while, you need to color outside of the lines.” Cred ca Europa este la momentul în care Germania este pregătită se deseneze în afara cadrului stabilit de dreptul natural şi de bunul-simţ juridic european.
Nimic nu justifică această atitudine intelectuală: nici faptul că Germania este motorul Europei, întrucât aceasta este mândră de această poziţie, asumându-şi această misiune; nici faptul că Grecia a abandonat rigoarea intelectuală şi educaţia financiară care le-a permis în trecut să devină o civilizaţie, întrucât Europa a ştiut şi a permis acest fapt, lăsându-se fermecată şi amăgită; nici criza economică care a amendat economia globală întrucât aceasta a sancţionat un anumit model economic contemporan cu un sistem de principii intelectuale – combinaţia nebalansată între liberalism şi socialism;
Revoluţia franceză, revoluţia engleză dar şi cea americană s-au luptat pentru a desprinde suveranitatea din zona divinităţii şi religiei (concepţia absolutismului iluminat) pentru a o asocia mecanismelor laicităţi; aceste revoluţii au luat suveranitatea de la Dumnezeu şi au redat-o cetăţenilor. Aceştia din urmă au făcut ce au considerat de cuviinţă cu acest instrument politic, acceptând inclusiv limitarea acesteia pentru a face parte din acest mecanism instituţional numit Uniunea Europeană. De fiecare dată suveranitatea a fost nuanţată întrucât aşa au vrut cetăţenii şi nu în baza deciziei terţilor.
Constrângerea suveranităţii ca sancţiune este ceva nou. Uniunea Europeană este un mecanism instituţional asumat care funcţionează pe baze contractualiste, în sensul că nerespectarea de către un anumit stat a unui set de obligaţii, voliţional asumate, poate determina sancţionarea respectivului stat. Problema care se ridică acum de către Germania este aceea de a stabili dacă pe baza primei manifestări de voinţă (aceea prin care cetăţenii statului contravenient au fost de acord cu cedarea unei părţi din suveranitate în favoarea instituţiilor Uniunii Europene), restul statelor din Uniunea Europeană pot restrânge suveranitatea dincolo de ceea ce au consimţit cetăţenii. Suveranitatea aparţine cetăţenilor şi aceasta funcţionează pe bază de mandat expres, în sensul că nu se poate presupune sau deduce în mod implicit limitarea sau nuanţarea. Curtea Constituţională din Germania este recunoscută pentru felul propriu în care protejează suveranitatea naţională în faţa deciziilor adoptate de instituţiile Uniunii Europene. A se vedea în acest sens şi lupta Curţii Constituţionale din Franţa cu dreptul Uniunii Europene. Este adevărat că rigoarea juridică a germanilor a fost din totdeauna mai accentuată decât rigoarea simţămintelor şi gândurilor politice.
În Uniunea Europeană s-a discutat multă vreme despre federalism şi unitarism, însă nu despre aceasta este vorba acum. Germania lansează o discuţie care trebuie analizată cel puţin din două perspective: (1) poate un terţ să limiteze suveranitatea unui stat în lipsa unei manifestări exprese de voinţă a titularilor acesteia?; (2) limitarea suveranităţii poate afecta susbstanţa acestui drept?
Cu privire la prima perspectivă, am arătat anterior că suveranitatea poate fi limitată doar în baza manifestării exprese de voinţă a cetăţenilor, independent de obligaţiile comunitare nesocotite. Dincolo de mecanismele internaţionale de cooperare, substanţa suveranităţii trebuie să rămână la cetăţeni, pentru că altfel vorbim despre dispariţia acestui drept. Dacă am admite că în baza mandatului acordat, instituţiile europene pot să intervină pentru a limita suveranitatea, în sensul de a muta centrul decizional de la nivel local la nivel european, ar trebui să admitem şi faptul că în felul acesta este posibil ca substanţa acestui drept să fie afectată. În The Economist, într-un articol din data de 28 septembrie 2011 intitulat Constitutions and the crises that warp them se contemplă varianta în care “Basically, the EU is confronted with an existential crisis which it doesn’t have the institutional tools to solve. One approach would be to go back to the member states and get their approval to revise the entire treaty governing the federation.”
A fost nevoie de sute de ani pentru a se cristaliza conceptul suveranităţii. Începând cu laicul Aristotel, continuând cu religiosul Tomas din Aquino, ajungând la Montesquieu şi Rousseau, suveranitatea a fost dezbătută pentru a-i fi identificate limitele. Din totdeauna acest concept a fost analizat mai întâi obiectiv şi ştiinţific, pentru ca rezultatul obţinut pe această cale să fie exploatat politic. Astăzi, limitarea suveranităţii este analizată mai întâi politic, lipsind cu desăvârşire dezbaterea ştiinţifică. O astfel de metodologie permite foarte uşor asocierea problemei cu un anumit context istoric specific statului care a deschis discuţia. Fără o discuţie teoretică aprofundată această abordare poate fi considerată emoţională şi subiectivă.
