Ce face din Suflet Minte (Origen) sau despre Păcatele de stânga şi cele de Dreapta (Steinhardt) ca modalitate de aplicare a Dreptului prin coroborare și nu prin ierarhizare
Trăim vremuri în care supremaţia ideatică, inclusiv în termeni juridici este dată de o alegere şi nu de o coroborare. Trebuie să alegem o lege în detrimentul alteia, un principiu în dauna altuia, o valoare sau libertate în defavoarea alteia. Nimic nu se mai coroborează pentru a se echilibra ci totul se prioritizează pentru a se elimina una sau alta dintre legi, valori sau idei.
Primitive vremuri în termeni de idei, de efecte juridice sau de consecinţe practice în termeni de completitudine.
Ramurile de drept se autonomizează atât de mult încât ajung să se ignore unele pe altele, să aibă definiţii atât de autonome încât să nu poată fi integrate în ansamblul ideatic al Dreptului. Vedeţi ce se întâmplă cu Dreptul fiscal prin raportare la Dreptul penal şi Dreptul civil, spre exemplu. Răspunderea penală şi răspunderea fiscală au fost coroborate doar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau în cea a Curţii Europene privind Drepturile Omului. Puţine sunt demersurile intelectualo-juridice naţionale care să fi încercat coroborarea celor două răspunderi juridice astfel încât aplicarea acestora să fie în acord cu firea lucrurilor.
Dacă necoroborarea legilor poate fi considerat un fapt normal în societatea noastră (întrucât zona de inerţie este semnificativă), încadrându-se în ceea ce în literatura de specialitate se numeşte antinomie legislativă (ce poate fi aparentă sau reală după cum poate fi depăşită sau nu pe cale de interpretare juridică), neconcordanţa sau inaptitudinea intelectuală de a acomoda valorile, principiile şi libertăţile depăşeste sfera acestui concept juridic încadrându-se în ceea ce se numeşte tiranie principială/valorică.
Dreptul pozitiv nu se preocupă de ideea acomodării libertăţilor ci cauta ierarhia acestora, care libertate are întâietate în mod absolut, în dauna uneia sau altora, fără să fie preocupat în vreun fel de convieţuirea acestora.
Nicolae Steinhardt vorbeşte în Jurnalul Fericirii de Păcatele de stânga respectiv de cele de dreapta, pentru a explica devenirea Sufletului (ce cade în păcat) Minte (ceea ce devine Sufletul după ce se eliberează de păcat), vorba lui Origen. Păcatele de stânga sunt păcatele clasice contemplate atât de Religie dar şi de morala convenţionala (Codul Penal), în timp ce păcatele de dreapta sunt cele ce scapă atât sancţiunii religioase dar şi celei convenţionale (să întârzii la o întâlnire spre exemplu).
În felul acesta atât Steinhardt dar şi Origen explică modalitatea în care convieţuiesc principiile şi valorile omului în decursul vieţii sale, căci uşor este să ai principii şi mult mai greu este să ştii să le aplici în viaţa de zi cu zi. John Rawls în The Theory of Justice discută în mod deschis despre coordonarea principiilor şi valorilor astfel încât fiecare să capete aplicabilitate într-o măsură cât mai mare şi nu să se aplice doar una în detrimentul celeilalte.
Constituţia României, una bazată în mod preponderent pe instituţii şi mai puţin pe valori sau principii, nu cuprinde mecanisme care să permită unor instituţii să coopereze între ele dincolo de sfera conflictului, sau unor principii sau/şi libertăţi să se aplice deopotrivă asupra unei situaţii date. Merită menţionat doar faptul că principiul cooperării loiale dintre instituţii a fost preluat din dreptul Uniunii Europene, în condiţiile în care Dreptul românesc are această vocaţie a eliminării, a ierarhizării cu orice preţ şi mai puţin a coroborării creatoare de Democraţie pentru libertăţi.
Funciaritatea Dreptului contemporan este dată de orgoliul acestuia, de credinţa sa că puterea îi vine din impunere prin ierarhizare şi nu din insinuare sau convingere voluntară prin coroborare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, nu de puține ori problema limitelor libertăţii de exprimare. Soluţionarea acestei din urmă probleme este cinstită (în jurisprudența CEDO) dacă ne raportăm unilateral la această libertate, însă dificultatea intelectuală apare dacă încercăm să integrăm această libertate într-un context mai larg dat de „declinările” aferente naturii umane (confluenţa calităţii de funcţionar public alături de calitatea de om, spre exemplu).
Libertatea de exprimare este ataşată celei din urmă calităţii în sensul că priveşte esenţa persoanei fizice de a-şi exprima gândurile şi ideile asupra unei anumite situaţii date. Această libertatea în niciun caz nu este privitoare la calitatea de funcţionar public a respectivei persoane fizice, în condiţiile în care această calitate (funcţionar public) are lipită o îndatorire şi anume aceea de loialitate faţă de instituţia publică în cadrul căreia îşi exercită funcţia publică încredinţată de Stat. Cum instituţia publică este parte componentă a Statului, loialitatea este inclusiv faţă de Stat şi nu doar faţă de instituţia publică în cadrul căreia subzistă profesional.
Aşa că discuţia nu trebuie să fie doar despre libertatea de exprimare a persoanei fizice ci şi despre loialitatea funcţionarului public faţă de instituţia publică iar în final faţă de Stat. Într-o astfel de situaţie, trebuie analizată atât conduita funcţionarului public, cu tot ceea ce este ataşat acestei funcţii publice, dar şi comportamentul persoanei fizice întrucât discuţia este despre ceea ce face o persoană fizică atât în calitatea sa iniţial-naturală dar şi în aceea ataşată/dobândită urmare a activităţii sale în cadrul Statului.
CEDO soluționând această dilemă a raportului dintre drepturile inerente ființei umane (Libertatea de exprimare) și obligațiile la fel de strâns atașate calității de funcționar public (obligația de loialitate) dă prioritate primeia în detrimentul celei de-a doua, ignorând în totalitatea obligația în raport cu libertatea.
„As regards freedom of expression of members of the judiciary, the Court has recognised that it can be expected of public officials serving in the judiciary that they should show restraint in exercising their freedom of expression in all cases where the authority and impartiality of the judiciary are likely to be called in question (see Wille, cited above, § 64; Kayasu, cited above, § 92; Kudeshkina v. Russia, no. 29492/05, § 86, 26 February 2009; and Di Giovanni v. Italy, no. 51160/06, § 71, 9 July 2013).
The duty of loyalty and discretion owed by the judiciary requires that the dissemination of even accurate information must be carried out with moderation and propriety (see Kudeshkina, cited above, § 93). The Court has on many occasions emphasised the special role in society of the judiciary, which, as the guarantor of justice, a fundamental value in a law-governed State, must enjoy public confidence if it is to be successful in carrying out its duties (see ibid., § 86, and Morice v. France [GC], KÖVESI v. ROMANIA JUDGMENT 56 no. 29369/10, § 128, ECHR 2015).
At the same time the Court has also stressed that questions concerning the functioning of the justice system fall within the public interest, the debate of which generally enjoys a high degree of protection under Article 10 (see Kudeshkina, cited above, § 86, and Morice, cited above, § 128). Even if an issue under debate has political implications, that is not in itself sufficient to prevent, for example, a judge from making a statement on the matter (see Wille, cited above, § 67). In a democratic system, the acts or omissions of government must be subject to the close scrutiny not only of the legislature and the judiciary but also of the media and public opinion. Issues relating to the separation of powers can involve very important matters in a democratic society, which the public has a legitimate interest in being informed about and which fall within the scope of political debate (see, mutatis mutandis, Guja, cited above, §§ 74 and 88).”
Petru Cretia defineşte autonomia individului (N.B. autonomie și nu libertatea) ca fiind nu libertatea de a face tot ceea ce doreşti ci libertatatea de a-ţi alege legea după care funcţionezi. Libertățile, asemenea Principiilor și Valorilor, trebuie aplicate ținând seama de contextul dat, context de foarte multe ori determinat de alegerile ființei umane (declinările despre care vorbeam anterior).
Analizând doar libertăţile ataşate persoanei fizice, fără a le corobora cu îndatoririle funcţionarului public spre exemplu sau prioritizând în interpretarea sau în aplicare (în raport de profunzimea demersului ideatic) o libertate în dauna alteia, sau o libertate înaintea unei îndatoriri nu ne duce în altă parte decât la ceea ce spuneam la început ca fiind Tirania Libertăţii în condiţiile în care scopul de urmărit este Democraţia Libertăţilor.
