Omul vremurilor. Că vremurile și timpurile încearcă mereu și mereu să-și producă ceea ce consideră a fi standardul uman potrivit (pentru propria contemporaneitate) nu mai este un secret pentru nimeni; Grecii, Romanii, Iluminismul, Comunismul, Modernismul și Postmodernismul, fiecare în parte iar uneori în coroborare au încercat să impună un anumit model de individ, de om, de cetățean.
Omul altora. Homo sovieticus, Omul recent, Omul mașină, Omul rațional, Cetățeanul revoluției franceze, Cetățeanul Constituției României în ființă, constituie variante ale aceluiași demers și ideal: direct sau indirect, formal sau informal, societatea trebuie reformată, Omul trebuie restructurat astfel încât să capete vocația de a fi standardizat, introdus într-o categorie, măsurabil la lumina zilei.
Iar lucrul acesta trebuie făcut de sus în jos, de către cei puternici asupra celor la îndemână, de către cei cu interese și posibilități de impunere a acestora asupra celor ce nu au interese sau nu au interese pentru care să merite să devină instrumentali.
Republica lui Platon este considerată de foarte multe ori (de prea multe ori poate) sămânța totalitarismului și a dictaturilor ce au urmat întrucât vorbește despre guvernarea celor mulți de către cei puțini (cei mai înțelepți). Chiar și cei ce condamnă viziunea lui Platon asupra democrației/conducerii politice tot cad pradă exceselor întrucât și aceștia aleg să gândească cu folos, să creeze o Idee care să poată fi impusă pe verticală folosind forța gravitației, adică de sus în jos.
Omul Omului. Nu am introdus în această înșiruire Omul Creștinătății nu pentru că nu ar exista o mecanică de felul celei anterior menționate, ci pentru că această încrengătură de forțe mecanice are la bază un demers individual și nu colectiv. Dogmele Creștine (lato sensu) cultivă, ridică la nivelul de reper o anumită mecanică dar care trebuie și poate să fie făcută efectivă de fiecare în parte, cunoscut fiind faptul că la Dumnezeu ajungem fiecare în parte și nu prin învecinare sau achiesare la demersurile făcute de unul sau de altul. Omul Creștin este pe cont propriu pentru că ajungerea la Dumnezeu înseamnă cu întâietate depășirea propriului hău interior ceea ce nu se poate face decât pe cont propriu și nu cu ajutorul maselor, a celor mulți sau a celor puternici.
In Introducerea la Republica lui Platon, Andrei Cornea explica acest Dialog, atât de pervertit in decursul timpului (locul fascismului, comunismului, etc.) ca fiind si răspunsul la întrebarea mereu printre rânduri adresata de Platon: cum poate un om ca Socrate sa-si găsească Locul fără a sfârși judecat si condamnat la Moarte de respectivul loc? Republica este locul imaginat de Platon ca fiind potrivit pentru Socrate (pentru un om ca Socrate).
Nu Omul se adaptează vremurilor ci Vremurile se îndoaie după Om. De aceea se si spune ca Republica lui Platon este prima Utopie creata de mintea umana (înainte de cea a lui Morus sau Rousseau).
Creștinismul face același lucru pentru Isus-Dumnezeu. Ne amorsam pe aceste meleaguri astfel încât sa ajungem lângă Dumnezeu Dincolo. Locul dorit de Creștinism pentru oamenii „înrudiți cu Isus este Dincolo”. S-ar putea spune de asemenea ca si Creștinismul este o Utopie, nu doar Republica lui Socrate.
Si Grecii dar si Iudeo-Creștinii au realizat repede ca Socrate si/sau Isus (la fiecare după adâncime) nu-si pot găsi locul decât într-o alta Lume (complet Dincolo la Platon, parțial Aici, parțial Dincolo la Creștini). Diferența este data de gradul generozității. Platon a fost sceptic in ceea ce privește capacitatea Omului de a declina modelul Socrate, in timp ce Creștinismul este infinit mai generos si mai optimist in ceea ce privește capacitatea Omului de a-l urma pe Isus. De aici si amorsarea „locala” a Omului in Creștinism.
Ce vreau eu sau ce vor alții. Ceea ce diferențiază Omul altora de Omul Omului este cauza transformării, de unde vine presiunea reconsiderării Omului. Pentru că într-un caz aceasta vine, după cum spuneam anterior, de Sus, de la cei puternici sau de la cei la putere către cei ce nu sunt acolo, iar în celălalt caz resortul transformării vine de la fiecare în parte, din interior pentru a adânci interioritatea. Ce vor alții să facă unul sau altul se numește reconfigurare socială, în timp ce ceea ce vrea fiecare în parte să facă cu propriul hău interior se numește libertate, conștiință, credință, etc.
Cu intenție sau fără intenție. Și problema nu este ce vreau eu să fac cu mine ci ce vor alții să facă cu mine. Restructurările sociale în discuție, reconfigurarea individului uman se poate face într-un sens sau altul cu intenție și voință, cu țeluri clare și precise sau fără intenție, pentru că așa a rezultat dintr-un anumit context dat, pentru că este mai la îndemână să fie omul așa decât în alt fel, etc.
Ideea este că modificările neintenționate, nedirijate direct și imediat sunt la fel de nenaturale și artificiale ca și cele realizate cu intenție și voință, si voluere cum ne învață legea civilă.
Isaiah Berlin (in Originile Romantismului) revalorizează sofiștii împotriva cărora au luptat o viată Socrate-Platon. Harold Brown (in Imaginea lui Isus Christos in oglinda ereziilor..) arata cat de importante au fost ereziile de început de mileniu pentru definitivarea dogmaticii creștine (Sfanta Treime si Cristologia), stabilirea ortodoxiei creștine, etc. Paula Fredriksen (Paul, the pagans’ apostle) arata cat de important a fost Iudaismul pentru Pavel, pentru ce a făcut acesta pentru păgânii romani, greci, etc. Nu mai zic nimic de Scolastica (pe care Reforma si protestantismul mai întâi au condamnat-o, luptând împotriva acesteia pentru ca in final sa-si dezvolte propria scolastica).
Nu totdeauna contemporaneitatea Ideii se potrivește cu privirea retrospectiva pe care noi o aruncam asupra respectivei Idei. Pana la I. Berlin sofiștii erau considerați pseudo-intelectuali, artizanii pseudo-științei caci așa i-a privit si Socrate-Platon, dar uite ca in contextul pluralismului de idei, retrospectiva nu se mai potrivește cu contemporaneitatea ideii (englezii – I. Berlin, B. Russell nu-l plac pe Platon si nici pe Socrate – i-ar trimite sa învețe ce-i aia Știința). Ereziile sunt Anticristul, Diavolul întruchipat pana au venit unii si au arătat ca fără aceste ieșiri ideatice in decor nu am știi astăzi care-i relația dintre Tatal, Fiul si Sfantul Duh, care-i relatia dintre Om si Dumnezeu la Isus, nu am fi avut Niceea, Calcedon, poate nici Imparatul Constantin nu ar fi “umblat” la acceptarea creștinismului, etc. Retrospectiv ne uitam la Pavel ca la Creștinul definitivat, perfect lămurit când cel mai probabil Pavel nici nu era conștient de aceasta perspectiva (unii spun ca el a acționat de pe baze Iudaice si nu de pe fundamente creștine).
Si cum știm cum sa ne raportam la o Idee – după propria-i Contemporaneitate sau după propria noastră contemporaneitate (privire retrospectiva)? NU stim. Ar trebui sa știm in schimb ca modul in care folosim Ideile este de cele mai multe ori, mai important decat Ideea in sine. NU Ideea a schimbat lumea (in rău de multe ori) ci modul apăsat in care ne uitam la una sau alta dintre Idei, la una sau la alta dintre perspectivele ideii. Astazi mai mult ca oricând. Imobilismul ideatic, inerția ideatică, încremenirea în proiect, în perspectivă creează premisele pentru reconfigurarea fără intenție a individului.
Inerția juridică. Un astfel de exemplu de reconfigurare individuală inerțială este dat de modul în care a acționat inerția juridică post-revoluționară asupra subiecților ce acționează în lumea juridică; felul în care o situație dată a fost prilej pentru construirea unui anumit reper de individ juridic în România contemporană. Inteligent este cel ce folosește o situație dată în vederea propriilor interese și nu neapărat cel ce muncește să construiască circumstanțe și conjuncturi care să răspundă intereselor la ordinea zilei. Iar lumea juridică în care trăim este rezultatul unei astfel de mecanici, al unei mobilități de forțe și interese ce au folosit ceea ce au găsit pentru a construi ceva care să răspundă propriilor interese.
O lume juridică construită de sus în jos. Multă vreme m-am întrebat care este atracția (ideatică) ce justifică implicarea juriștilor în politică (aș vrea să spun doar a avocaților dar magistrații și politica a devenit un fapt deja). În realitate întrebarea era greșită, perspectiva era greșită în sensul că nu de jos în sus funcționează lucrurile ci de sus în jos, nu noi muncitorii juridici suntem cei ce aspirăm spre lumea politică ci aceasta își alege instrumentele și actorii din lumea juridică (există în lumea avocaturii un politician de dreapta și unul de stânga ce fac și desfac politici profesionale mai bine, în sensul de eficient pentru anumite interese, decât au făcut toți decanii Baroului București de când există acesta, în mod cumulativ).
Că ne uităm la avocați, la societăți de avocatură, la judecători, la procurori, la profesori universitari din mediul juridic, concluzia este aceeași și anume că trăim într-o lume construită de sus în jos, într-o lume a celor ce se uită de sus în jos, a celor născuți sus și nu deveniți, ajunși acolo. Lumea noastră este o lume în care devenirea, evoluția, uitatul de jos în sus, adică aspirația, există doar cât să creeze o aparență, o iluzie, întrucât în alte condiții lucrurile au o altă esență.
Contextul istoric (modul cum s-au împărțit lucrurile imediat după 1990), legile de organizare, accesul la informații și la anumite categorii de informații, competiția dintre generații și nu în interiorul aceleiași generații, etc. au făcut ca lumea juridică să dobândească vocația unei astfel de structuri – de sus în jos.
Iar într-o lume în care lucrurile funcționează după mecanica de sus în jos, și privirea este tot de sus în jos, cu emfază și aroganță, cu lipsă de smerenie și înfumurare, cu accentul pe pantofi din piele de crocodil și mașini nu știu de care, pe arta și cultură folosită ca suprastructură, ca legitimare în fața egalilor și mai puțin ca prilej de reflecție și reconsiderare, de interiorizare a ceea ce vezi și ceea ce citești.
Într-o astfel de lume smerenia dată de devenire, de evoluție, de trecerea prin furcile caudine ale diverselor etape profesionale nu mai există. Există doar suficiența și aparența unde totdeauna va avea întâietate ceea ce este la vedere, ceea ce se descoperă fără eforturi, ceea ce poate fi măsurat după criterii unanim recunoscute, aceasta în dauna a ceea ce este intrinsec și necesită efort pentru a fi descoperit, în pofida a ceea ce nu poate fi măsurat întrucât nu toate lucrurile trebuie măsurate, sau nu toate lucrurile pot fi măsurate, etc.
O lume construită pe capacitatea de a face parte din ceva. Nu individul ci grupul. Granularitatea se împuținează iar relevanță capătă capacitatea și vocația de a adera la grup, orice denumire are acesta. Iar vocația aderenței este importantă întrucât aceasta nu schimbă mecanica anterior menționată – de sus în jos, în condițiile în care achiesarea înseamnă atât acceptare, chemare, etc. dar și demersuri pentru a fi acceptat, chemat în respectivul grup.
Într-o lume în care Individul este înlocuit de Grup, accesul este condiționat inclusiv de compatibilitatea umană (și profesională?). Grupul caută membrii care să nu afecteze structura deja existentă, să nu strice căile deja bătătorite, să nu înfrângă inerția deja împietrită ci doar să schimbe fontul acestora, să le facă mai relevante și mai evidente. Că vorbim despre lumea avocaților, despre cea a magistraților sau despre cea academică, dinamica este aceeași. Gândurile individului, aspirațiile individului, substanțialitatea ideatică a individului, etc. există și sunt recunoscute doar dacă nu afectează ceea ce spuneam anterior – lumea celor ce se uită de sus în jos.
Individul lumii juridice post-revoluționare a ajuns să ființeze într-o lume deja structurată, ajunsă la ființă instituțională pre-structurată deja, amorsată deja în termeni de structură și interese. Într-o astfel de ecuație poți doar să aderi și să achiesezi și mai puțină să construiești, să reconfigurezi, etc. Inerția structurală cere o anumită standardizare umană, o anumită vocație individuală, ce trebuie și pot să fie cultivate astfel încât organizarea deja existentă să nu sufere nici în termeni de evoluție în timp (continuitatea trebuie asigurată) dar nici în ceea ce privește compoziția interioară (a existat deja o revoluție și nu mai este nevoie de o altă revoluție).
O lume în care să nu stârnești reacții este mai important decât orice Principiu din lume. Valorile, principiile, lupta pentru valori și principii nu au niciun rost, nicio poziție structurală dacă aceasta înseamnă să îți faci dușmani, să determini reacții contrare, să deranjezi pe unul sau pe altul, una sau alta dintre inerții. Scopul nu este să îți faci prieteni, adică să dobândești empatie profesională ci cu întâietate să nu îți faci dușmani, adică să stârnești antipatie de interese întrucât poți rămâne într-un astfel de grup doar dacă nu ai interese proprii de apărat, indiferent de ce înseamnă lucrul acesta – că nu ești capabil să aperi Principii și Valori, că nu ai vocația de a vedea Principii și Valori, că nu dai doi bani pe o lume în care Valorile și Principiile separă apele.
Esențială este inteligența emoțională care să-ți permită mersul pe burtă, deplasarea care să nu creeze valurile ce ar putea afecta inerția; salvgardarea suveranității de grup înainte de orice.
O astfel de lume creează modele fără sare și fără piper, fără păreri proprii, locuri călduțe pentru toată lumea. Aceasta înseamnă să funcționezi împotriva propriei naturi ce are în vederea capacitatea de a apăra Idei, valori și principii, interese particularizate de asemenea. Într-o astfel de lume nimeni nu simte nevoia să se îmbogățească interior, pe cont propriu, în mod substanțial și dincolo de interesul de moment, întrucât nu există această nevoie, nu este la modă un astfel de individ capabil să gândească pe cont propriu și de cele mai multe ori cu titlu gratuit. Dincolo de funcția alocată de grupul aparținător nimic nu mai funcționează, nimic nu mai poate fi exprimat, etc.
