Trecerea de la un sistem de idei la un alt sistem de gândire, de la o matrice ideologică la alta, nu ar trebui să ne fie străină în condițiile în care istoria are suficiente astfel de lecții din care putem învăța. Evident că nu constituie un reper modalitatea impusă/coercitivă de transformare a unui sistem (instaurarea comunismului în partea de S-E a Europei). Vorbim aici despre acele transformări neimpuse, non-agresive, schimbări realizate pe calea democratică a dialogului de idei, al argumentării.
Îmi vine în minte sub acest aspect modalitatea în care Creștinismul Noului Testament a reușit să dialogheze atât cu Iudaismul Vechiului Testament dar și cu Filosofia Grecilor (deși s-a străduit să o respingă în mod formal) respectiv cu Instrumentalismul ingineresc al Imperiului Roman. De aici putem învăță multe cu privire la modalitatea în care un sistem de idei, de gândire se poate schimba/nuanța/transforma cu alt mecanism de a vedea lucrurile.
Căci despre aceasta este vorba și în România Secolului în care trăim. De aproximativ 20 de ani și mentalul colectiv dar și „centrele de gândire” formale sau informale, colective sau individuale, au ajuns la concluzia ca Vechea Ordine (Vechea Modalitatea de a Face Politică) trebuie reformată, trebuie îndepărtată chiar. În acest sens s-au consumat resurse, s-au conturat centre menite să pună lucrurile în mișcare, s-a răspândit această idee în toate mediile, există o achiesare la această direcție din partea tuturor părților interesate.
Nu pun la îndoială concluzia ci modalitatea în care s-a decis să se facă lucrul acesta; nu ideea de schimbare a unor mentalități, conduite, practici este discutabilă ci felul în care se dorește să se întâmple lucrul acesta. Fără tăgadă achiesez la ideea că o schimbare trebuie provocată, generată în sensul că România a evoluat iar o parte a mentalului colectiv nu mai este reprezentată la nivel politic de Vechea Ordine/Vechea Modalitate de a face Politică, însă Discuția trebuie să fie despre modalitatea în care se realizează lucrul acesta întrucât există riscul ca Mai-Binele să devină Dușmanul Binelui.
Metodologic ar trebui să discutăm despre ce înseamnă Vechea Ordine, apoi să continuăm cu ceea ce a adus Noua Ordine iar în final să disecăm Consecințele acestei dihotomii. Nu voi insista însă pe caracteristicile Vechii Orânduirii în condițiile în care acestea vor rezulta în mod implicit pe parcurs, dar și pentru că nu există o noutatea pentru mulți dintre noi respectivul fel de a fi. Independent de nivelul de concentrare pe care-l avem relativ la ceea ce se întâmplă în jurul nostru sau de nivelul de educație pe care-l deținem, conduita Vechii Orânduirii ne este cunoscută.
Fără a avea pretenția unei analize menite să epuizeze subiectul, din punctul nostru de vedere sunt câteva caracteristici ce sunt atât de specifice Noului Mod de a Face Politică încât sunt aproape notorii pentru mulți dintre noi. Mă refer la (a) lipsa de autenticitate, (b) la Miletantismul exacerbat, (c) la Caracterul divergent al discuției, antagonizant chiar (se caută și se identifică Dușmanul), (d) Valorificarea emoției, independent de unde provine aceasta, în scopul sensibilizării, (e) la Valorificarea politică a unor demersuri ce au ca prim scop orice altceva decât conotația politică (demersuri dezinteresate capătă valoare politică, sun exploatate în scopuri politice).
Acestora trebuie să le adăugăm firul roșu ce stă în spatele fiecărei caracteristici în parte și anume Dorința de a ajunge la putere cu orice preț, Voința de a schimba lucrurile acum și cu orice preț, Voința de Putere vorba lui Schopenhauer.
Din când în când, și la nivel colectiv, ne place să ne păcălim conștiința negând evidența. Despre aceasta este vorba, întrucât ceea ce nu se asumă în mod temeinic este Principiul în acord cu care Vechea Orânduire Politică are la bază o realitate factuală, autentică, naturală, direct palpabilă. Aceasta (Vechea Ordine Politică) a fost adusă la stadiul acesta de maturitate de cursul firesc al lucrurilor, fără eforturi semnificative.
Înainte de a deveni ideologie politică ideile Vechiului Mod de a Face Politică au avut o existență reală și factuală, general împărtășite; ideea că aplicarea nu atât de strictă a legii, adică „în zonă” constituie Justiția, principiul că poți avea un Statut în societate fără a depune nu știu ce eforturi deosebite, Politica privită drept o Ocupație dincolo de orice pregătire profesională sau nivel de educație – toate acestea au existat în mentalul colectiv înainte de a deveni ideologii ale unuia sau altuia dintre partidele politice ce reprezintă vechea orânduire politică.
Acestei autenticității factuale îi este opusă o stare de artificialitate, de abordare studiată a lucrurilor, stare și abordare în niciun caz creatoare de realități factuale. Această stare de artificialitate este cel mai bine înfățișată de ceea ce Nicolae Steinhardt distinge între păcatele de stânga și păcatele de dreapta. Nu este suficient să ai principii ci trebuie să și știi să le aplici, întrucât la firul ierbii semnul neautenticității este dat de incapacitatea de a deosebi păcatele de stânga de cele de dreapta, adică să nu știi să aplici în viața de fiecare zi principiile care poate la nivel ideatic îți sunt clare.
