…Aşa-i spunea Nae Ionescu lui Mihail Sebastian (cel ce se declarase în 1934 un evreu, un român şi un dunărean) în Prefaţa (cea multă vreme ignorată[1]) la romanul De două mii de ani.
Theaitetos în dialogul[2] său cu Socrate zice că mie mi-se pare că cel ce are ştiinţă de ceva percepe lucrul pe care îl ştie; şi aşa pare acum cel puţin, ştiinţa nu e nimic altceva decât percepţie….(…) iar Socrate îi răspunde că se pare că nu ai dat o definiţie rea ştiinţei ci pe aceea dată şi de Protagoras. Căci cumva într-alt fel, el a spus acelaşi lucru. Într-adevăr el afirmă undeva că – omul este măsura tuturor lucrurilor – a celor care sunt, în felul în care sunt, a celor care nu sunt, în felul în care nu sunt. (…) dacă nu cumva spune ceva cam aşa: în ce fel mi-se înfăţişează fiecare lucru, aşa este şi pentru mine; în ce fel – ţie, aşa este şi pentru tine? Căci şi tu, şi eu suntem oameni.
Şi Hannah Arendt în Totalitarismul, dar şi Marta Petreu vorbesc despre trecerea de la antiiudaism la antisemitism, trecere ce are la bază negarea idei de om pentru evreu. Nu despre drepturi şi libertăţi este vorba, sau despre conţinutul juridic ce creează ideea de cetăţean, ci despre ceva mult mai funciar şi vertical ca adâncime, în sensul că se pune la îndoială calitatea de ființă umană pentru aceștia, se neagă vocația de individ.
De aceea aceste regimuri totalitare au ieşit în afara umanului, în sensul că şi-au căutat propria arenă unde orice calificare juridică funcţiona, unde dreptul putea fi contorsionat în aşa fel încât să permită orice fel de atrocitate. Negarea calităţii de oameni pentru o anumită categorie DE OAMENI a scos cu întâietate aceste regimuri colectiviste în afara discuţiei, în afara umanului după cum bine zice Marta Petreu.
Acesta este un prim fel de a ieşi în afara umanului, o formă atroce, de altfel ce pune mai întâi la îndoială starea de Individuaţie pentru ca în final (prin Soluţia finală) să distrugă starea de Individualitate, eliminând omul. Măsurile extreme ce au pus în discuţie condiţia umană au fost ulterioare golirii de conţinut juridic a cetățeanului, spre exemplu; mai întâi au fost scoşi în afara juridicului, iar apoi şi în afara umanului. Multa vreme discutia a fost despre dreptul la cetatenie, despre interdictii juridice pentru ca in final discutia sa ajunga la punerea in chestiune a ideii de Individ.
Cel de-al doilea fel de evadare este al Sofiştilor (Gorgias şi Protagoras, cei mai cunoscuţi) în relația cu Socrate/Platon, al celor ce relativizează cunoaşterea, eliminând relaţia Existenţă – Subiect, spunând că există doar Subiectul, ce percepe realitatea, existenţa după propria capacitate (Omul este măsura tuturor lucrurilor a lui Protagoras a făcut istorie). Dialogul de idei dintre Sofişti şi Socrate-Platon nu este doar despre faptul că cei dintâi puteau vorbi despre orice sau despre faptul că primeau bani pentru ceea ce făceau, ci are la bază antinomia cunoaşterii, în sensul că cei dintâi considerau că există doar Subiectul, în timp ce cei din urmă până la Heidegger cu a sa Fiinţă (de ce mai degrabă există ceva decât nimic), consideră că pe lângă Subiect mai există şi Ideea ce nu poate fi percepută în mod diferit de către fiecare Subiect în parte. Sofiştii considerau că Subiectul este stăpân la el acasă, în condiţiile în care nu există ceva Superior percepţiei sale, cunoaşterea fiind o chestiune de expresie, de limbaj, în timp ce platonicienii consideră că Omul este stăpân doar dacă ajunge la adevărurile absolute, la Ideile opozabile erga omnes (ieșind din Peștera ce le îngăduie doar accesul la Umbre). Creştinismul Noului Testament achiesează la această din urmă atitudine intelectuală, considerând că dincolo de Om există Adevărul Absolut al lui Isus.
Marta Petreu[3], vorbind despre Rinocerii lui Eugen Ionescu, și despre modalitatea în care acesta, spre deosebire de prietenii[4] săi din Generația anilor 30, a reușit să facă față celor două extreme ideologice (de stânga și de dreapta) stând în afara acestora, spune că „pentru Ionescu, persoana individualitatea umană, acel a fi tu însuți a fost de-a lungul întregii sale vieți și opere, cheia miraculoasă a lumii și corolarul Creației. (…) omul nou sau Rinocerul a renunțat la persoana lui, trăiește în impersonal, pentru el persoana concretă este fantasmă.” Eugen Ionescu[5], în Prezent trecut, Trecut prezent spune „nu sunt un om nou. Sunt un om”
Acesta este al doilea fel de a ieşi in afara umanului, o formă ce a făcut istorie în decursul timpului prin aceea că atât Filosofia, dar şi Ştiinţa precum şi Religia au considerat că în afara Omului mai există şi Realitatea, uneori transcedentală alteori demonstrabilă, ce poate şi trebuie să fie universal înţeleasă. Existenţa, pe post de ţintă de atins, de către Subiect duce discuţia spre nevoia de autoritate si repere, unice si universal acceptate, întrucât Omul trebuie să devină fie religios, fie filosof, fie ştiinţific pentru a putea dobândi aparatul metodologic necesar atingerii respectivei ţinte. Dorinţa lui Platon de a uniformiza/globaliza Cunoaşterea a creat calificările extrinseci omului, în sensul că acesta din urmă este Om, adică Cetăţean dacă înţelege ceea ce în mod curent (atenţie!) ar trebui să se înţeleagă prin respectivele adevăruri. În peste 2000 de ani, Umanitatea nu s-a lămurit încă ce fel de Şef/Tătuc trebuie să aibă Omul: Să fie propriul Şef, cum spuneam Sofiştii, sau să aibă drept linie diriguitoare Ideile date de Religie, Filosofie, Ştiinţă, Politică, Stat, etc. Recunoscând adevărurile transcedentale, adică extrinseci Omului, s-a creat ideea de Autoritate iar istoria a tot încercat să umple această căsuţă cu ceva. Subiectivismul este scos în afara istoriei, aruncand in afara istoriei inclusiv ideea de Individ ce nu poate exista altfel decat prin justificari extrinseci siesi. Este revolta normativismului (de orice fel) împotriva Subiectivismului, este Omul nou pe care Ionescu îl refuză atât de categoric preferând să rămână Om.
Bine, bine şi care-i legătură dintre ieşirea în afara umanului atunci când naziştii au negat calitatea de Oameni evreilor si situaţia în care mediul nostru ideatico-intelectual (cuprind cu supra măsură şi Religia aici) au bazat Cunoaşterea şi pe altceva decât Subiectul uman? Relaţia este dată de ceea ce se numeşte Individ si individuaţie (omul fără ţintă) şi Cetățean (omul cu ţinte de atins).
Sistemele colective (hitlerismul, fascismul, comunismul) neagă individualitatea punând colectivitatea înaintea individului. Democraţia dă întâietate individului fără a afecta colectivitatea, în sensul că protejează interesul public în aşa fel încât să nu fie afectat în substanţa sa interesul privat/individual (sau aşa ar trebui). Sistemele au la bază cetăţeanul cu bagajul său juridic de drepturi şi obligaţii. Când totalitarismul afectează individualismul, eliminându-i drepturile şi libertăţile juridice, teoretic duce Omul la starea de Individuaţie, adică la acea stare de dezgolire despre care vorbeşte Cioran[6] în Lacrimi şi Sfinţi când spune că pentru fiecare om, Dumnezeu este întâia amintire; la limita absolută a memoriei se aşază Divinitatea. După cum am arătat anterior, nici Eugen Ionescu (EU, …nu cred decât în logica mea…) nu este străin de această stare de individuaţie, anterioară în totalitate individului titular de calificări juridice în cadrul unei societăţi anume.
Înainte[7] de Cetățean este starea de individuaţie, acea stare în care deşi suntem dezgoliţi de orice conţinut juridic, ştiinţific sau religios, tot rămânem oameni. Nu calificările juridice, nu informaţiile metodologice sau credinţa religioasă ne fac Oameni, ci ne naştem în felul acesta, având starea de Individuaţie, adică de noi cu noi. Noica vorbea la un moment dat că Omul este Om doar în relaţie cu alt om, în sensul că un Robinson Crusoae nu se manifestă ca un Om. Cred că avea în vedere ideea de Cetățean şi nu neapărat Omul stăpânul propriei individuaţii, adică ceea ce este acesta (Omul) înainte de a fi om religios, om juridic, om de ştiinţă, etc.
Individualitatea nu exacerbează calităţile nude ale Omului ci doar drepturile şi calificările juridice primite atunci când am devenit membrii unei societăţi. De aceea şi credinţa totalitarismului că poate lupta cu individul egoist şi hrăpăreţ, atentând la acest bagaj juridic, îngrădind sau împuţinând respectivul patrimoniu juridic. Ieşirea din individualitatea recunoscută extrinsec[8] (juridic sau social) nu înseamnă neapărat căderea în afara individuaţiei, această din urmă stare fiind de altfel limita dincolo de care niciun sistem politico-juridic nu poate trece, întrucât nicio convenţie nu poate atinge ceea ce nu poate cuprinde ideatic, exceptând situaţia în care se crează Gulagul sau se adoptă Soluţia finală.
Genetica noastră de oameni ne dă această stare de individuaţie, ce nu are nevoie de recunoaştere din partea statului (în sens pozitiv, adică să existe doar dacă este recunoscută de către stat), sau a oricărei alte structuri formale pentru a exista. Individuaţia este ceea ce suntem când nu mai suntem actori sociali, adică în relaţii sociale (lato sensu), adică ce suntem când suntem noi cu noi, adică atunci când suntem ceea ce Evdokimov numeşte monahismul interior adică atunci când am atins Trezvia, vorba Sfinţiilor Părinţi.
Dincolo de faptul că Individuaţia este premergătoare Cetățeanului (persoanei fizice, după cum o definește Codul Civil) aceasta nici nu ar trebui să fie anihilată de apariţia Cetățeanului cu corolarul său de calificări juridice, religioase, filosofice, ştiinţifice, etc. Din păcate însă realitatea este alta, şi cel puţin pentru partea aceasta de lume, Omul îşi începe drumul în viaţă direct de la starea de Cetățean ignorând sau uitând cu desăvârşire starea de individuaţie, adică momentul când Omul era om fără să aibă nevoie de intervenţia Statului sau a oricârei alte suprastructuri ideatice în acest sens. Ne tragem seva umanităţii din calitatea de Cetățean și nu din individualitate, din ceea ce suntem în relaţie unul cu altul şi mai puţin din ceea ce suntem în relaţia noastră cu sinele nostru, adică ceea ce suntem noi cu noi, unde nicio calificare extrinsecă nu participă la acest dialog.
Primim aceste certificate exterioare (juridice, religioase, filosofice, ştiinţifice) pentru că suntem Oameni şi nu invers, în sensul că nu acestea (certificările) ne fac Oameni. De aceea când Cetățeanul este pus în pericol sau sub semnul întrebării inclusiv Individuaţia suferă, întrucât Omul este atâta vreme Cetățean într-o relaţie sinalagmatică, extrinsecă sieși încât uită să aibă monologul Individuaţiei. De la Religie până la formele complexe de spiritualitate, stările superioare de înţelegere sunt atinse prin împuţinarea bagajului social, prin retragerea din lume şi îngăduirea întâlnirii cu sine. Cetăţenia, ar trebui să fie doar mijlocul de îngăduire a individuaţiei, instrumentul cu ajutorul căruia Omul ajunge să dialogheze cu sine, abandonând relaţia sinalagmatică mai sus menţionată, pentru a se întoarce mai întregit la starea iniţială, de nudism social şi juridic.
Problema nu este dată de faptul că cele două (Individul și Cetățeanul) coexistă ci dificultatea distructivă pentru Om rezidă din faptul că Cetățeanul anihilează Individul, înstrăinându-i sau anihilându-i reflexele de Individ, golind starea de individuație mai sus menționată de orice conținut substanțial menit să permită supraviețuirea omului și dincolo de calitățile inerente Cetățeanului. Subiectivismul Cetățeanului este deosebit de Subiectivismul Individului, în sensul că cel dintâi este Ideologie pură dând astfel conținut Rinocerilor lui Eugen Ionescu, în timp ce Subiectivismul Individului este dincolo de orice –ism, aceasta și datorită inocenței nepervertite de niciun reper exterior, fiind echivalentă cu Geniul atins de Sfințenie, cum zice Ortodoxismul lui Evdokimov. Nu pun la îndoiala nici Știința, nici Religia și nici Filosofia ci pun la îndoială vocația acestora de a se adresa exclusiv Cetățenilor și de a ignora cu desăvârșire Individul și starea aferentă.
Atentatul asupra stării de individuaţie este complex şi multilateral, în sensul că nu doar modernitatea şi postmodernitatea te poate scoate în afara acestei stări de graţie, sau te poate îndepărta atât de mult de ea încât orice întoarcere este inutilă, dar şi o anumită formă de înţelegere a Religiei, a Filosofiei sau a Ştiinţei te pot duce în acelaşi loc al pierzaniei. Toți vor să creeze Omul nou, dar nimeni nu vrea să întărească Individul și Individualitatea aceasta și pentru că niciun sistem ideatic nu are nevoie de Individ, ci acestea se construiesc pe concepte și constructe, așa cum este și Cetățeanul cu bagajul său de idei induse de toate aceste Repere extrinseci.
[1] Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său, Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Polirom 2016, p. 246,
[2] Platon, Theaitetos, Humanitas, 2012, p. 75-76,
[3] Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Polirom 2012, p. 115
[4] Cioran în schimb dezavua individuația dar doar la alții nu și individuația proprie.
[5] Prezent trecut, trecut prezent, Humanitas 1993, p. 83
[6] Marta Petreu, Ionescu în ţara tatălui, Polirom, 2012, p. 78,
[7] În România, evreii au dobândit dreptul de a primi cetăţenia română tocmai prin Constituţia din 1923, deşi la Congresul de la Berlin din 1878 prin care s-a recunoscut independenţa României s-a cerut în mod expres abrogarea articolului 7 din Constituţia de la 1866 prin care se respingea cetăţenia evreilor.
[8] Codul civil în vigoare, art. 25 definește persoana fizică ca fiind omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile.
