Când Ipocrizia Politică devine un fapt sau ce se întâmplă când Elitele își pierd răbdarea și generozitatea
Ipocrizia este asemenea unei Caricaturi, exprimă pe ici pe colo (poate chiar și în mod esențial) imaginea reală. Caricatura rămâne diferită de Imaginea reală, oricât de reușită ar fi aceasta. Nimeni nu se așteaptă ca imaginea caricaturizată să ajungă să facă corp comun cu caricatura. Așa-i și cu Ipocrizia în sensul că foarte rar se ajunge ca valoarea disproporționat sublimată să fie înlocuită de sublimul disproporționat (Ipocrizia).
Asta până în zilele noastre când Ipocrizia Politică devine un fapt real și firesc, dar nu din perspectiva certitudinii ipocriziei, ci ținând seama de faptul ca se inversează planurile, sublimul disproporționat înlătură cu totul valoarea politică disproporționat însușită; anormalul a devenit normal, nefirescul a devenit firesc.
Iubirea lui Dumnezeu față de Om este atât de mare încât i-a lăsat acestuia libertatea de a alege, să decidă singur dacă vrea să fie dumnezeu (adică să se îndumnezeiască) sau vrea să fie CA Dumnezeu (cum i-a propus Diavolul). Dacă Dumnezeu l-ar fi îndumnezeit pe Om cu forța, spun Sfinții Părinți, atunci libertatea acestuia, a Omului ar fi fost înfrântă, așa că Omul a rămas cu Libertatea deplină, neștirbită nici măcar de Dumnezeu, asumându-și chinul plăcut al propriei decizii.
Aceasta este forma profundă a Libertății, formă ce suportă însă diverse nuanțe atunci când devine laică, când se secularizează la nivel individual sau la nivel de societate. Iar una dintre aceste nuanțe este aceea ce privește nivelul Libertății politice (în România), cât de mare este libertatea manifestărilor politice în țara noastră, cât de adevărată, de efectivă este această libertate.
De multă vreme există în România discuții despre cine pe cine susține, ce stat occidental susține care Președinte, ce organizație internațională are interese față de un anumit politician, că alegerile au fost viciate, etc. Parametrii discuției nu s-au schimbat ci doar perspectivele, iar sub acest aspect două lucruri trebuie menționate: unul privește limitele vicierii libertății politice în Democrație în condițiile în care Politica în sine cuprinde ideea vicierii libertății politice (lato sensu), iar al doilea are de-a face cu modalitatea în care se întâmplă acest lucru.
Cât privește limitele rezonabile ale vicierii libertății politice în Democrație important este ca jocul politic în sine să nu fie pervertit, dintr-un contract aleatoriu, al cărui rezultat nu se cunoaște de dinainte să devină un contract perfect comutativ, unde părțile implicate cunosc din timp și în mod exact conținutul si rezultatul respectivului contract/joc.
Dacă libertatea politică este afectată de viciul comutativității atunci Democrația în sine este pervertită întrucât Politica (cu tot ceea ce înseamnă aceasta – partide politice, alegeri, instituții politice, etc.) se separă de corpul social, devenind un instrument complet autonom, cu mecanisme, reguli și interese proprii, depind de propriile jocuri și diligențe nemaifiind dependente de corpul social, de emoția, nevoile, starea (lato sensu) a acestuia. Esențial este ca Politica să rămână parte a societății. Respectarea acestui principiu face rezonabilă vicierea libertății politice.
Referitor la mecanismele rezonabile folosite pentru vicierea libertății politice, acestea nu trebuie să fie extrinseci, să aibă natura unor intervenții pasiv agresive din exterior. Diferența dintre creare și manipulare exprimă cel mai bine această idee, în condițiile în care mecanismele create ab inițio, în interiorul societății, cu resursele societății pot fi considerate mecanisme rezonabile de manipulare a libertății politice. În schimb, mijloacele extrinseci ce doar manipulează ceea ce găsesc în interiorul societății, profită de un specific național, de un moment istoric, fac ca respectivele mecanisme să fie nerezonabile inclusiv din perspectivă politică.
Or nouă exact această formă de libertate ne-a fost luată și nu prin faptul că ne-a fost negat dreptul de a decide, de a alege ci prin faptul că alegem, decidem mereu ca la referendum, între ceea ce vor ei și ceea ce vor tot ei. Nu mai există elementul natural, firesc al opțiunii ci ambele elemente sunt abstracte, extrinsec impuse. Nu dreptul la libertate ne este tăgăduit ci exercitarea efectivă și concretă a acestuia ne este negată. Pentru că atunci când alegi între ceea ce vor alții ajungi să nu mai ai libertate, să fi îndumnezeit cu forța de către Dumnezeu, vorba Sfinților Părinți.
Ideea că democrația este populară, că aparține cetățenilor funcționeaza pe ici pe colo în practică și în mod complet în cărți și literatura de specialitate. Într-o proporție mai mare sau mai mică fiecare societate este elitistă, în sensul că este dirijata, influențată de o minoritate (habar nu am cât de educată sau cât de înțeleaptă), cu un istoric anume, cu o consistență ideatică (eventual), etc. Elitele există nu pentru că restul societății le recunoaște ci pentru că acționează astfel încât nu au nevoie de recunoaștere publică. Astfel că părerea noastră despre acestea (despre elite) nu le afectează natura.
Între elitismul american, vizibil în mod profund acum la democrații ce au venit după Trump și elitismul românesc, foarte transparent acum în contextul războiului din Ucraina, există diferențe ce sunt date de calitate (nivelul de înțelegere – educație peste Ocean, apartenența la nomenclatura securisto-comunistă aici la noi) dar și de modalitate de exprimare.
Ceea ce făcea respectivele elite să nu fie o formă de dictatură era generozitatea și răbdarea, în sensul că se acționa pe baza unui plan, în timp, cu îngăduință, cu resurse crescute la nivel național și nu cu iepuri scoși din joben. Or, în vremurile noastre generozitatea și răbdarea elitelor a dispărut, inclusiv peste Ocean. Se pare că nimeni nu mai are voința și răbdarea de a acționa din timp, de a cultiva resursele necesare influențării libertății politice la un moment dat.
USR este creația civililor din SRI, AUR exprimă simțămintele sovietice, PNL și PSD sunt nomenclatura politică pur dâmbovițeană ce acționează în raport de interesele diverselor state sau organizații internaționale, Franța are interese față de Cioloș și partidul nou creat, față de Kovesi, Coldea vrea ca USR să revină în cărți motiv pentru care bagă bățul printre gard între PSD și PNL, NATO ne pregătește următorul Președinte de Republică, mass-media este fie cu nomenclatura de la putere, fie cu USR, fie cu AUR, și tot așa în continuu ne este șoptit în fiecare zi la ureche.
Dar dincolo de toate aceste zvonuri și însăilări de informații rămâne certă dispariția firescului, autohtonului din viața noastră politică. Nomenclatura noastră deghizată în elite nu mai are nici voința, dar nici interesul sau poate nici timpul necesar pentru a construi pe îndelete, să mai crească pe unul sau pe altul pe care apoi să-l monetizeze politic la momentul potrivit, să mai creeze curente de opinie, ideologii pe care apoi să le folosească pe post de șut în fund (cât a investit USR în anticorupție pentru ca acum să fugă de această idee ca dracu de tămâie, socialismul PSD-ist este asemenea unui meteorit, după cum dragostea liberalilor față de mecanismele pieței există doar în limbajul politic).
Până și America a intrat în criză de timp din această perspectivă a generozității cu privire la crearea mijloacelor de manipulare politică. Lipsa de resurse politice la un stat de 300 milioane cetățeni cu o elită ce acționează nu de azi de ieri reflectă cel mai bine ideea mai sus menționată.
Discuțiile despre faptul că nu știu care politician este al nu știu cărui serviciu, că nu știu care Ministru este al altui serviciu, că nu știu cine a racolat pe nu știu cine și tot așa, au încetat. Suntem ca în imnul Rapidului, peste tot acasă, porțile ni-se deschid. Generozitatea în termeni de timp și resurse a dispărut, pentru că toți vor acum să folosească, să manipuleze ceea ce există în condițiile în care nu mai este nevoie de nuanțe și infiltrări întrucât nivelul percepției publice a scăzut.
Ne-am obișnuit cu banalitatea manipulării încât nimeni nu mai are nicio problemă că joacă după scenariul altora, sau că rezultatul este cunoscut de dinainte. De altfel această situație reprezintă un capăt de drum și nu neapărat un început de traseu în condițiile în care procesul de abstractizare politică a început cu ignorarea nevoilor sociale concrete și efective ajungând până la punerea sub semnul întrebării a corpului social în integralitate, cu tot ceea ce înseamnă acesta. Niciodată nu a fost atât de clară separarea dintre clasa politică și corpul social, fiecare funcționând și mergând în direcții diferite.
Sau poate că elitele nomenclaturiste se schimbă, își schimbă ideile sau și-au pierdut ele însele exrcițiul dreptului de a manipula? Vom vedea dacă îngrădirea libertății noastre politice este o chestiune de ignoranță (nici elitele nu mai știu ce urmeaza), un aspect al pierderii exercițiului dreptului la manipularea jocului politic (manipularea se face și mai sus) sau doar o schimbare de paradigmă.
