Textul legal în discuție, cuprins în art. 13 din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ (în continuare LCA) reglementează două obligații procedurale; una privește citarea părților si revine instanței judecătorești să îndeplinească această obligație, iar alta privește depunerea actului atacat împreună cu toată documentația care a stat la baza emiterii actului atacat, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei, obligație ce revine autorității publice emitente a actului atacat.
Particularități speciale prezintă obligația (N.B. născută ope legis și nu în temeiul citației comunicate de instanță, ceea ce înseamnă că autoritatea publică trebuie să depună documentația independent de existența sau nu a citației cu această mențiune) autorității publice emitente a actului atacat de a depune la dosar documentația și lucrările ce au stat la baza emiterii actului respectiv ce concură la soluționarea cauzei deduse judecății.
După cum rezultă din cuprinsul textului de lege, două sunt cerințele ce circumstanțiază natura acestei obligații legale. Prima privește documentația (lato sensu) ce a stat la baza emiterii actului, adică toate operațiunile administrative folosite de autoritatea publică, direct sau indirect pentru emiterea actului administrativ atacat, iar a Doua are legătură cu orice lucrări (lato sensu) ce pot contribui la soluționarea cauzei.
Această din urmă cerință extinde în mod semnificativ categoria înscrisurilor/documentelor ce trebuie depuse de organele administrative, în sensul că pot exista astfel de lucrări ce pot avea doar în mod indirect legătură cu emiterea actului atacat, dar care însă pot contribui în mod nemijlocit la soluționarea cauzei (pe fond, sau pe aspecte de procedură – calitatea procesuală, spre exemplu, sau obiectul cererii de chemare în judecată, etc.).
Momentul îndeplinirii obligației anterior menționată (în continuare – depunerea documentației) poate determina dilema prezentată în subtitlu – mijloc probatoriu vs. implicații asupra motivelor de nulitate.
Într-un fel este natura acestui text de lege, dacă această obligație este îndeplinită de autoritatea publică emitentă a actului atacat până la primul termen la care reclamantul (persoana vătămată de emiterea actului administrativ) este legal citat, și alta este natura juridică a obligației cuprinse în art. 13 LCA dacă aceasta este îndeplinită (ope legis, sau pentru că instanța a cerut acest lucru) după primul termen la care reclamantul a fost legal citat.
În prima ipoteză, textul de lege în discuție are atât o funcție probatorie aferentă motivelor de nulitate cuprinse în cererea de chemare în judecată, inițial introdusă, dar și o funcție constitutivă de motive noi de nulitate față de actul administrativ atacat. Această din urmă funcție se ivește dacă înscrisurile/documentația/lucrările depuse de organul administrativ relevă motive noi de nulitatea absolută ce nu puteau fi cunoscute de persoana vătămată în mod rezonabil întrucât accesul la aceste lucrări/documente nu a fost îngăduit de autoritatea publică a actului emitent.
Momentul îndeplinirii obligației de depunere a documentației permite persoanei vătămate să respecte cerințele cuprinse în art. 204 C. pr. Civ. cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată, dacă din documentația depusă de autoritatea publică emitentă a actului atacat rezultă motive de nulitate noi, necuprinse inițial în cererea de chemare în judecată.
Natura textului de lege se restrânge însă, rămânând strict una de natură probatorie dacă obligația de depunere a documentației este îndeplinită dincolo de momentul contemplat de art. 204 C. pr. Civ. ca fiind momentul limită ce permite modificarea cererii de chemare în judecată.
Într-o astfel de situație, chiar dacă înscrisurile ce au stat la baza emiterii actului relevă noi motive de nulitate, ce nu puteau fi cunoscute în mod rezonabil de persoana vătămată, aceasta neavând altfel nicio culpă cu privire la starea de ignoranță juridică pricinuită de conduita administrativ-procesuală a autorității publice emitente, cererea de chemare în judecată va rămâne genuină iar instanța judecătorească va judeca și soluționa cauza strict prin raportare la motivele de nulitate cuprinse în cererea de chemare în judecată.
Această reductio ad praxis (limitarea ipotezei textului de lege din rațiuni procedurale) a textului de lege nu doar că schimbă natura obligației de îndeplinit (doar probatorie nu și constitutivă de motive noi de nulitate) dar și atribuie actului de justiție un caracter pur formal în condițiile în care vorbim despre un contencios de plină jurisdicție după cum rezultă din art. 18 alin. 2 LCA (dreptul instanței de a verifica și legalitatea operațiunilor administrative).
Activitatea de judecată ce privește motivele noi de nulitate (i) rezultate din documentația depusă de autoritatea publică (ii) dincolo de limitele cuprinse în art. 204 C. pr. Civ (iii) iar probatoriul administrat în cursul procesului nu a arătat în niciun fel culpa Reclamantului cu privire la neinvocarea respectivelor motive de nulitate, în sensul că nu a arătat că Reclamantul ar fi trebuit să știe, că în mod rezonabil avea indicii și informații pentru a putea aprecia încă de la început asupra existenței sau nu a respectivelor motive de nelegalitate, (iv) poate fi considerată ca respectând (A) natura contenciosului administrativ, respectiv (B) principiile privind accesul efectiv la justiție?
Din punctul nostru de vedere, ignorarea motivelor noi de nulitate, motive ce nu mai pot fi cuprinse în cererea de chemare în judecată întrucât cerințele art. 204 C. pr. Civ. nu mai sunt îndeplinite dar nici nu se poate dovedi în mod rezonabil că persoana vătămată ar fi putut cunoaște aceste motive încă de la momentul concepției cererii de chemare în judecată, constituie o judecată formală ce înfrânge atât natura contenciosului administrativ dar și standardele referitoare la accesul efectiv la justiție.
Voința legiuitorului cuprinsă în art. 13 LCA a fost aceea ca îndeplinirea acestei obligații să permită ambele consecințe juridice, adică atât pe cele de natură probatorie dar și pe cele de natură să atribuie efecte constitutive de motive noi de nulitate.
Această concluzie rezultă din faptul că art. 13 LCA spune în mod expres că obligația (născută ope legis) autorității publice emitente a actului atacat de a depune documentația aferentă trebuie îndeplinită în același timp cu depunerea întâmpinării. Neîndeplinirea exactă a acestei obligații de către autoritatea publică emitentă a actului atacat nu poate determina sancționarea persoanei vătămate prin ignorarea motivelor noi de nulitate rezultate din administrarea în acest fel a probatoriului.
În fapt este sancționată persoana vătămată față de culpa autorității publice emitente. Accesul efectiv la justiție ar deveni unul pur formal, lipsit de orice urmă de Dreptate în condițiile în care Reclamantul ar fi sancționat prin neluarea în considerare a motivelor rezultate din dezbateri, în condițiile în care acesta nu avea de unde să știe dacă una sau alta dintre procedurile aferente adoptării actului au fost sau nu respectate, spre exemplu.
Nulitatea de drept substanțial nu a primit o reglementare de sine stătătoare în contenciosul administrativ, ci doar dispoziții legale răzlețe ce derogă pe ici pe colo de la regimul juridic de drept civil al acestei sancțiuni. Aceasta înseamnă că regimul juridic cuprins în Codul civil pentru această instituție juridică, devine pe deplin aplicabil dacă nu există nicio dispoziție legală derogatorie.
Or, în acest sens art. 1247 alin 2) C. civ. dispune că instanța este obligată din oficiu să invoce motivele de nulitate absolută, iar alin. 1) din același text de lege menționează dreptul persoanei interesate de a invoca nulitatea absolută pe cale de acțiune sau de excepție.
Coroborând textele de lege între ele (art. 13 LCA cu art. 1247 C. civ.) dar și pe acestea cu principiile fundamentale ale procesului de contencios administrativ (contencios de plină jurisdicție respectiv accesul efectiv la justiție) nu se poate ajunge la altă concluzie decât aceea că, sub aspectul în discuție, art. 13 LCA este temei al extinderii cadrului procesual sub aspectul motivelor de nulitate¸independent dacă cerințele procedurale cuprinse în art. 204 C. pr. Civ. sunt sau nu îndeplinite iar ignoranța juridică nu este imputabilă în mod rezonabil persoanei vătămate.
