Jocul este şi politic dar regulile şi consecinţele sunt şi juridice.
Va câştiga cel care va controla cel mai bine elementele
juridice, tehnic vorbind, respectiv cel care va avea răbdare instituţională şi
îşi va calcula foarte bine paşii. Miza nu este pe termen scurt ci pe termen
mediu; pentru Preşedintele Băsescu miza este continuarea mandatului iar pentru
Primul-Ministru Ponta câştigul este de natură politică. Primul urmăreşte
scopuri individuale (terminarea mandatului) iar cel din urmă are în vedere
interese colective (substanţializarea politică a USL), deopotrivă subiective
(plata poliţelor strânse în decursul timpului).
Este ceea ce spunea în Iron Lady, Meryl Streep: existau vremuri
când oamenii doreau sa facă ceva dar acum oamenii aleg să pară că sunt cineva.
Diferenţa dintre to do şi to be este foarte bine descrisă de
această bătălie politică. Vom vedea la sfârşitul zilei cine se învecinează cu
care verb.
Acest joc este unul pur tehnic, de natură juridică cu consecinţe
de natură politică şi juridică. Nu
vom contempla în acest material consecinţele de ordin politic ci doar regulile,
variantele şi consecinţele de natură juridică. Nu cred că rezonabil, cineva îşi
poate imagina că acest joc se va câştiga doar cu mijloace de natură politică,
ignorând aspectele juridice. De fapt, este un defect al politicii dâmboviţene
atitudinea care urmăreşte scopuri deopotrivă juridice şi politice dar foloseşte
doar mijloace politice. Cred că jocul
trebuie privit şi altfel decât prin apelarea la instituţii terţe controlate
politic, întrucât miza-i prea mare pentru a fi judecată doar politic sau doar
subiectiv şi emoţional.
Dorim să precizăm că prealabil oricăror variante juridice,
există varianta politică, mult mai înţeleaptă şi mai rezonabilă: aceea ca cele
două instituţii să colaboreze şi să decidă bătrâneşte şi bărbăteşte cum este
mai bine. Se pare că punctul de vedere exprimat anterior privind participarea
la Consiliul European în raport de atribuţiile interne şi de agenda Consiliului
nu este suficient de echilibrat pentru a putea fi primit de cele două entităţi
în dispută. Aici apare sincopa căci
bătălia nu este pentru Consiliul European ci pentru preconstituirea motivelor
pentru demararea procedurii de suspendare a Preşedintelui Băsescu.
Să începem cu variantele Primului-Ministru Ponta căci acesta
este cel care este în atac în această perioadă.
Varianta 1: Să meargă la Parlament să solicite un mandat pentru Consiliul
European. Nu avem în vedere
aspectul pur politicianist al acestui demers. Oricum acesta nu poate fi folosit
ca justificare a unei eventuale suspendări, căci instanţa constituţională are
nevoie de fapte concretizate juridic. Pentru ca Parlamentul să dea mandat
Guvernului în problema participării la Consiliul European ar trebui ca cel
dintăi să aibă atribuţii în acest sens, să fie deţinătorul acestor capacităţi,
ceea ce nu se întâmplă nici din perspectiva acordurilor internaţionale
aplicabile (acestea vorbesc despre Preşedinte sau Prim Ministru) şi nici din
perspectiva prevederilor constituţionale. Art. 2 coroborat cu art. 61 şi art.
80 din Constituţia României dispun că şi Parlamentul dar şi Preşedintele
României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în niciun caz printr-un
astfel de mandat nu se poate lua Preşedintelui dreptul de participare sau
reprezentare a României la Consiliul European. Acesta din urmă are acest drept
în baza Constituţiei şi a Tratatelor instituind Uniunea Europeană. Problema
este cu Primul-Ministru care primeşte acest drept dintr-o singură sursă, anume
din Tratatele Uniunii Europene, ceea ce coroborat cu prevederile
constituţionale aplicabile atribuţiilor sale ar trebui să fie suficient pentru
participarea la Consiliul European pe problemele care se circumscriu acestor
atribuţii.
În
baza celor de mai sus se poate susţine în mod rezonabil că Guvernul a primit un
mandat de reprezentare, dar nu de la Parlament, ci de la poporul român, şi nu
prin intermediul Parlamentului ci cu ajutorul Constituţiei. Pe domeniile clar
delimitate de Constituţie, Guvernul şi Primul-Ministru au un mandat de
reprezentare primit ab initio. Parlamentul
nu poate oferi acest mandat, întrucât sunt două principii de drept care
interzic acest lucru: (1) Parlamentul nu are nicio atribuţie genuină în ceea ce
priveşte participarea la Consiliul European, sens în care cine nu are nu poate
transmite; (2) Capacitatea de reprezentare a Parlamentului, conferită de art.
61 din Constituţie se transmite şi se manifestă în condiţiile strict prevăzute
de Constituţie şi nu oricum, ceea ce înseamnă că Parlamentul intervine
postfactum şi nu ante; în materia dreptului constituţional problema mandatului
şi reprezentării se pune diferit căci aceştia trebuie să ţină seama şi de
principiul separaţiei puterilor în stat. Apreciem
că Parlamentul nu se poate manifesta în acest moment pe această problemă şi
pentru că, spre deosebire de Preşedinte, această instituţie nu are atribuţii de
echilibrare a jocului dintre puterile statului.
Varianta 2: Să încerce să evite crearea unui conflict constituţional pentru a nu
duce problema la Curtea Constituţională. Lumea spune că Primul-Ministru
ar dori să evite Curtea Constituţională pentru că aceasta ar fi mai
împrietenită cu modul de gândire al Preşedintelui Băsescu decât cu modul lor de
acţiune. Dacă acest lucru se confirmă, Primul-Ministru are două variante, fie
să mute problema la nivelul următor acela în care instanţa constituţională nu
are atribuţii (mă refer la nivelul instituţiilor europene), fie să nu provoace
un conflict constituţional pentru ca instanţa să nu fie sesizată de alte
autorităţi. Cu privire la prima opţiune vom discuta mai jos, dar aici merită
subliniată posibilitatea de a evita conflictul, ceea ce se poate realiza
astfel: să nu participe la Consiliul European dar sub acest aspect, dacă va
dori să tragă consecinţe ulterioare va trebui să-şi preconstituie motivele
imposibilităţii de participare la această reuniune.
În condiţiile în care miza este nu participarea în sine ci ceea ce se poate întâmpla ulterior cu
neparticiparea, Primul-Ministru ar trebui să mizeze pe neparticipare şi nu să
forţeze participarea. Neparticiparea, legal argumentată poate să-i aducă mai
multe consecinţe pentru miza sa pe termen mediu, decât participarea sa forţată.
Dacă nu intră în conflict cu
Preşedintele Băsescu şi nu participă la Consiliul European, nu pentru că nu
vrea ci pentru că nu poate, dar îşi preconstituie argumentele pentru această
imposibilitate, cred că acestea pot fi mult mai obiectiv analizate decât orice
alt demers care exploatează o majoritate parlamentară (pentru a obţine nu ştiu
ce mandate sau pentru a modifica nu ştiu care legi).
Varianta 3: Să încerce să mute problema dintr-un plan subiectiv şi emoţional
într-un plan obiectiv şi tehnic care să fie analizat de instituţiile europene,
atingându-şi astfel două ţeluri: evită Curtea Constituţională pentru moment
respectiv îşi preconstituie argumente pentru suspendarea Preşedintelui. Planul
poate fi activat ante (corespondenta cu Consiliul European sau procedura la
ECJ) sau post Consiliul European (atacarea deciziilor de la Consiliul European
în faţa ECJ). Sub acest aspect jocul este foarte interesant întrucât
există nu doar prevederile cosntituţionale ci mai există şi planul comunitar
iar juxtapunerea dintre cele două coroborată cu jurisprudenţa Curţii
Constituţionale care a stabilit că aceasta nu are nicio competenţă pentru a
analiza raportul dintre dreptul naţional şi cel comunitar, fie că acesta este
drept derivat (directive, regulamente) sau tratate fundamentale, face ca
juridic lucrurile să poate fi analizate cu multă obiectivitate. Participarea
informă la Consiliul European poate să producă efecte juridice atât pe plan
naţional cât şi pe plan comunitar, or sub acest din urmă aspect există
proceduri care pot determina o soluţie tehnică pe această problemă. O astfel de
soluţie (se poate citi şi corespondenţă) poate fi mult mai utilă decât orice
demers naţional, întrucât are caracterul de a nu putea fi cenzurat de instanţa
constituţională, fiind obligatoriu pentru aceasta, respectiv acela de a fi
tehnic şi obiectiv. Problema este că soluţia/corespondenţa de la acest nivel va
soluţiona dilema doar pe jumătate rămânând planului naţional să rezolve restul.
Oricum, autoritatea credibilă sub toate aspectele care poate pronunţa chiar şi
o soluţie parţială pe această problemă este cea europeană. Cine exploatează mai bine acest plan supra-naţional, european va avea
mai multe argumente în etapa următoare.
Variantele
Preşedintelui, aflat în evidentă defensivă, cel puţin la nivel comunicaţional, în
acest moment sunt la fel de limitate ca ale Primului-Ministru Ponta.
Varianta 1: Să ignore eventualul mandat acordat de Parlament Guvernului şi
implicit Primului-Ministru Ponta. Aici lucrurile sunt într-un anumit
fel, întrucât din ceea ce am văzut în presă, Preşedintele şi-a susţinut
participarea şi nu neparticiparea Primului-Ministru, or sub acest aspect o
astfel de conduită poate să conteze foarte mult în faţa instanţei
constituţionale. Dacă Primul-Ministru complică lucrurile, care la acest moment
sunt simple, şi încearcă să obţină un mandat sau nu ştiu ce împuternicire de la
Parlament, iar acesta nu participă la Consiliul European, cred că Preşedintele
Băsescu are şanse mari ca o astfel de conduită să nu-i fie imputabilă. Lipsa
unui demers organizat, inclusiv juridic, din partea Primului-Ministru care să
sublinieze dorinţa sa de participare la Consiliul European, dublat de
neînţelegerea faptului că Preşedintele nu poate fi ignorat în niciun fel în
acest joc, poate să-i aducă Preşedintelui puncte importante în bătălia care va
urma.
Dacă Preşedintele înţelege la rândul său că trebuie să insiste
pe participarea sa instituţională şi nu pe neparticiparea Primului-Ministru,
iar acesta din urmă se va complica cu majoritatea parlamentară, mă tem că din
punct de vedere juridic, Preşedintele este câştigătorul acestei lupte. Problema
este ca Preşedintele să înţeleagă că pentru dânsul, nu este o problemă
participarea la acest Consiliu European, întrucât atât planul naţional cât şi
cel european îi conferă această stare de relaxare instituţională. Dacă Preşedintele înţelege că trebuie să-şi
exploateze juridic această stare de participare, adică să-şi preconstituie
argumente juridice în acest sens, există raţiuni rezonabile pentru a susţine că
instanţa constituţională nu va putea să ignore faptul că Primul-Ministru nu a
participat la reuniune întrucât nu a vrut şi nu pentru că nu a putut.
Ideea este ca
Preşedintele să creeze premisele necesare pentru a spune la un moment dat că el
a participat întrucât aşa spune dreptul aplicabil, iar Primul-Ministru nu a
participat, deşi avea acest drept şi chiar această obligaţie pentru că nu a
vrut. Dacă se inversează paradigma utilizată până la acest moment – aceea că
Preşedintele nu vrea să meargă şi Primul-Ministru – în sensul de a se spune că
Primul-Ministru nu participă pentru că nu are încredere în prevederile
constituţionale şi comunitare aplicabile, având nevoie de ratificare a
înţelegerii din partea Parlamentului, Preşedintele a câştigat deja definitiv şi
irevocabil această bătălie.
Varianta 2: Să sesizeze instanţa constituţională pe temeiul unui conflict
constituţional. Pentru a-l bloca pe Primul-Ministru, Preşedintele poate
provoca un conflict constituţional şi să sesizeze el însuşi instanţa
constituţională. Există jurisprudenţa constituţională cu privire la conflictul
constituţional respectiv există dispoziţii legale pentru a sesiza Curtea
Constituţională. Un astfel de demers poate bloca Primul-Ministru din două
perspective: pe plan imediat, eventuala soluţie pronunţată de instanţa constituţională
privind neparticiparea Primului-Ministru este executorie şi trebuie să fie
respectată, iar pe plan mediu, instanţa constituţională când va analiza
condiţiile de suspendare nu poate să-şi ignore propriile decizii, adică nu
poate folosi neparticiparea Primului-Ministru ca argument pentru suspendarea
Preşedintelui. În raport de interesele de moment, Preşedintele poate încerca
chiar şi o cerere de măsuri urgente la Curtea Constituţională, existând
argumente juridice pentru a încerca blocarea imediată a Primului-Ministru,
astfel încât acesta să nu participe la Consiliul European. O soluţie acum favorabilă Preşedintelui din partea instanţei
constituţionale, sub un anumit aspect, poate de asemenea închide definitiv
această luptă, în condiţiile în care opozabilitatea acestei soluţii va fi şi
produce efecte şi faţă de instanţa constituţională sesizată în cadrul
procedurii de suspendare.
Varianta 3: Să încerce să evite instanţele europene în ideea că problema
cuprinde doar aspecte de drept naţional care sunt de competenţa exclusivă a
instanţei constituţionale naţionale. Dacă Preşedintele se menţine în
aceeaşi paradigmă comunicaţională, aceea de a susţine atât participarea sa cât
şi neparticiparea Primului-Ministru, va trebuie să manevreze jocul astfel încât
să evite implicarea instanţelor şi autorităţilor europene la acest moment. O
soluţie emisă de aceste autorităţi poate să-i devină atât Preşedintelui cât şi
instanţei constituţionale. Acest lucru se poate întâmpla prin participarea
Preşedintelui şi ratificarea ulterioară a poziţiei acestuia în plan intern. De
altfel, aşa au stat lucruile în trecut, când este posibil să fi existat puncte
pe ordinea de zi care atrăgeau competenţa de participare a Primului-Ministru,
dar ulterior inclusiv mult clamatul Acord Fiscal, a intervenit voinţa de
ratificare a poziţiei Preşedintelui. Dacă alege această variantă, Preşedintele
trebuie să se asigure că, ulterior în plan naţional lucrurile sunt confirmate,
atenţie, în acord cu procedurile constituţionale. Participarea doar a Preşedintelui, ratificată şi confirmată ulterior în
plan naţional, poate infirma orice intervenţie a autorităţilor naţionale,
întrucât un astfel de demers confirmativ produce efecte atât pe plan naţional
cât şi pe plan european.
Concluzia: Sunt de părere că atât Preşedintele cât şi
Primul-Ministru trebuie să combine toate cele 3 paliere în această bătălie, de
altfel democratică, adică atât pe cel politic, cât şi pe cel comunicaţional dar
nu în ultimul rând pe cel juridic. Amalgamarea celor trei planuri de acţiune,
şi sublinierea substanţială a celui juridic poate stabili câştigătorul mult mai
devreme decât se poate crede.
