Heidegger (în dialog cu Jaspers) spunea despre lipsa de educație a lui Hitler, sesizată de Jaspers – “Educația e complet irelevanta, uita-te numai la mâinile alea minunate ale lui.” Nu-i vorba despre exprimarea prin gesturi vs educație (ce se exprima prin gândire, cuvinte, etc.). E vorba despre capacitatea de modelare a viitorului. Asta au văzut intelectualii la Hitler atunci. Tot despre modelarea viitorului e vorba si acum, în alt fel, din alte motive (atunci era sărăcia acum e lehamitea față de o altă formă de modelare încercată de câțiva ani), dar tot despre prelucrarea omului va fi vorba.
Președintele Bolojan spunea de curând că alegerile au fost anulate cu instrumente democratice. Președintele CCR într-un interviu cu Alina Matei, arată mecanismul democratic de anulare a democrației (forma nu si fondul). Ce vedem zilele acestea, atât la noi, dar si in UE, in SUA, discuții despre pace, etc. este o lupta pentru felurile dictaturii, caci Dictatura va fi într-un fel cu Trump, în alt fel cu Putin, de alta natura cu UE/Franța, ipocrită dar tot dictatura după descrierea celor doi Președinți de la noi (Ilie Bolojan si Președintele CCR). Bătălia nu-i despre natura democrației ci despre felul Dictaturii ce urmează sa vină, aceasta și pentru că până și Democrația trebuie sa se subordoneze interesului public (făcut si nu născut).
Și există semne pentru ce va să fie; „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.”, ne spune Sfânta Evanghelie dupa Matei.
- Sfârșitul individuației
Când lucrurile încep să se strice, să deraieze cel ce este pentru prima data aruncat peste bord este Individul. Toți ajung la concluzia ca există aspecte, categorii in special, interese generale ce au întâietate, ce au prioritate si trebuie abordate ca atare, iar Individul trebuie, in cazul cel mai puțin rău – ignorat, iar in cazul extrem – îndepărtat.
Si a fost așa de fiecare data; starea de individuație devine o povară, un balast de care cei ce conduc statele trebuie sa se dezbare, pentru ca lucrurile sa devina mai bune (in mintea lor). Si au făcut așa si înainte de WWI, dar si înainte de WWII. Si a fost la fel când Progresismul a fost rege si regină. Si este așa si acum când antiteza conservatoare face același lucru.
Deși au avut prilejul ca măcar retrospectiv sa înțeleagă ca nu asta-i soluția, ca din contra asta-i semnul ca suntem in impas, in criza si soluția trebuie sa fie de alta natură decât abandonarea stării de individuație, ei continua sa facă la fel – sa considere Individul ceva dispensabil. Caci despre asta-i vorba la nivel sublim in faptele politice pe care le vedem – ei cred ca exista Interes Public ce are întâietate.
- Scrisul, gânditul, exprimarea ca reacție doar.
Gânditul (uneori pe cont propriu) ca replica, drept reacție la ce au gândit alții înainte, ce au scris alții anterior, ce au insinuat alții. Cultura noastră este o cultura antagonica – trebuie sa arunce unul mai întâi o piatra pentru a veni apoi altul sa spună contrariul. Suntem prizonierii antinomiilor (aparente) create in mod artificial.
Lumea juridica este de asemenea după aceeași mecanica – trebuie sa combatem (in scris, cu gândul) mereu si mereu ce spune altul.
Si așa consumam timp si talente (uneori).
Husserl numea procedeul prin care suspenzi (nu ignori) gândurile (rațiunea – suma informațiilor) – epoche/epohe. Sa suspenzi ce au gândit alții, sa gândești de la zero si apoi sa vezi daca ce gândești tu se potrivește sau nu cu ce au gândit alții, este o ciudățenie, o stare de excepție in cultura (inclusiv cea juridica) noastră. Doamne cat de bine ne prinde starea asta de tensiune creata intre suveraniști si progresiști, suntem ca la noi acasă in mijlocul acestei batalii..
Doar ca așa totul (inclusiv ideea și cultura) rămâne mereu si mereu o chestie contingentă și atât. Suntem prizonieri și atât.
- Prizonierii impersonalului se.
Înaintea Ființei si Timp a lui Heidegger, Tolstoi a scris Moartea lui Ivan Ilici (sunt unii ce spun ca adevăratul fenomenolog a fost Tolstoi). Dasein-ul lui Heidegger se afla sub autoritatea celorlalți, după cum si viața lui Ivan Ilici a fost prizoniera aceluiași impersonal se – (trăim cum) se trăiește, (gândim cum) se gândește, (ne comportam cum) se comporta,. Impersonalul este oricine si nimeni in particular, cum ne spune Costica Bradautan. Conștiința morții poate fi un prilej pentru a ieși din impersonal, din lipsa de autenticitate, autentificând astfel inclusiv retroactiv o ființă/viață inautentica (prizoniera impersonalului); Ivan Ilici contempla pe patul morții ca a fost prizonierul impersonalului, deci retrospectiv, ajungând la concluzia că tot ceea ce atunci considera greșit, mustrându-se pentru asta, acum, in fapt erau lucruri bune, corecte, aceasta pentru că acum are curajul (de pe patul morții) să privească viața și în afara impersonalului se.
Ieșirea din sfera impersonalului (așa se face, așa se trăiește, așa se gândește, etc.) si căutarea autenticității a dus inclusiv la ceea ce a făcut nazismul/dictaturile in general: înlocuirea unui impersonal tradițional cu unul atipic, fără bine si rău, etc. De altfel, pervertirea de către naziști a demersului de ieșire din zona impersonalului, transformarea acestuia in ceva odios si exagerat, complet străin si vătămător, a fost folosit ca prilej pentru păstrarea Sinelui in zona impersonalului (a lui așa se face, se trăiește, se gândește). Au făcut din păstrarea in zona impersonalului o politica in sine, un scop in sine. Doar impersonalul se schimba (de către cei putini) nu si dorința de libertate.
Libertatea nu înseamnă sa înlocuiești un impersonal (comunist) cu altul (democrat), spre exemplu ci posibilitatea in sine de a nu mai fi captivul Impersonalului, de orice fel ar fi acesta.
Si cum faci lucrul acesta, cum ieși din Impersonal, devenind autentic (dar fără excese si anomalii)? Nefăcând nimic în mod special, necăutând ceva anume, un scop predefinit.
- Fapte nu Idei.
Isaiah Berlin nu era in acord cu Hannah Arendt întrucât era prea metafizica, lucra cu teorii acolo unde faptele aveau întâietate. Bertrand Russell in 1951 (The best answer to fanaticism – Liberalism/The New York Time) – deosebea cunoașterea adevărului de edificarea ideilor pe care unul sau altul le are despre adevăr.
Sa distingi Faptele de Idei, teorii. Asta-i provocarea zilelor pe care le trăim. Asta-i reflexul ce ne va salva sau nu lumea in care trăim.
De fiecare data când Lumea a fost resetata, paradigmele schimbate, sursa schimbării, a ideilor, a genialității a fost găsită in ordinar, in firesc si nu in excepțional, in complicații, etc. De asta Feynman spune ca știi ca știi ceva (o știință in speță) doar când poți sa o explici altfel decât ai învățat-o.
Astăzi noi trăim într-o lume pe deplin excepțională, extraordinara, ieșită din comun, nimeni nu mai este firesc si natural (banal de firesc daca vreți) ci toți sunt excepționali, gândesc si acționează excepțional. Ne-a dispărut firescul, nu mai căutam firescul si ordinarul. Si asta pentru ca facem (invers decât) ce spunea Simone Weil ca este libertatea – nu modul in care ne raportam la nevoile si dorințele noastre (cum ne împlinim dorințele) ci modul in care legam gândul de acțiune.
Or, toate gândurile noastre sunt reacții la o acțiune a unuia sau altuia, nemaiexistând gând ce nu este în mod automat legat într-un fel sau altul de acțiune (se naște ca urmare a acțiunii altuia sau se atașează de acțiunea altuia).
Până de curând, motivul pentru care Intelectualii (aia adevărați, obiectivi, ce gândesc cu titlu gratuit) nu erau considerați compatibili cu Politica ținea de ceea ce a făcut Platon cu mersul lui la Dictatorul din Syracusa, avea legătura cu incompatibilitatea dintre Lumea abstracta, ideala si transcendentă a Ideilor asupra Realității cotidiene (ușurința de a transforma o idee într-o dictatura). De curând s-a ivit si o alta perspectivă ce justifica tinerea aparte a Intelectualilor prin faptul ca aceștia au o datorie superioara si măreață, aceea de a spune adevărul gol goluț. Or daca intri in Politică (direct, pe ușa din față, sau indirect stând în spatele ușii politice) forțat de nevoia interacțiunilor umane, sociale (să fii in lume, să fii pe placul lumii) capacitatea ta de a spune adevărul este semnificativ alterata. De aceea este sănătos pentru democrație ca cei ce si-au asumat calea adevărului (intelectualii) sa stea cu câțiva pași in spate, pentru a avea perspectiva corecta asupra lucrurilor.
De la începutul secolului XX, la noi, singurul intelectual ce a ținut seama de aceasta dihotomie a fost Eugen Ionesco (de unde si claritatea gândurilor sale). Restul Oamenilor cu preocupări intelectuale au luat mai curând modelul lui Nae Ionescu – au devenit Politicieni cu preocupări intelectuale.
Astăzi aproape fără excepție, Oamenii cu preocupări intelectuale sunt politicieni, prin faptă sau prin gând, la vedere sau pe furiș. Si astfel adevărul rămâne cu capul spart, al nimănui, întrucât toți sunt acum preocupați de viața politica, sa-si pună un filtru sau sa încovoaie ideea astfel încât sa nu deranjeze pe unul sau pe altul.
Dispariția acestei împărțiri e boala grea la noi.
- Antinomii (aparente) menite să justifice, să dea ființă.
După “lege”, tot ceea ce scrie Cărtărescu este împotriva academismului – stilul convențional, plin de norme canonizate, previzibile, trasabilitate clara, etc.. Ființa intelectuala a lui Cărtărescu este data de non-academism.
ȘI daca așa stau lucrurile de ce vrea in Academie? Nu-i un non-sens ideatic, nu-i o forma de abandonare a identității sale intelectuale? Ca fapt si nu ca judecata de valoare – Academia rămâne consecventa cu propria identitate (asumata de acum). Nu putem spune același lucru despre Cărtărescu – intelectual vrea sa nu fie parte a unui canon dar ca om își caută o apartenență.
“De ce ar vrea cineva sa faca parte din (tr-o) Academie (…)” este întrebarea adresata de Gabriel Liiceanu Academiei romane (caci înjurătura ce continua după puncte puncte asta face – arata pe cel ce trebuie sa răspundă). Dar in fapt întrebarea ar fi trebuit sa fie adresata lui Cărtărescu pentru ca la el este vorba despre abandonarea propriei identități intelectuale. Te străduiești toata viața sa ființezi intelectualicește in afara canonului dar apoi brusc vrei sa fii acceptat de titularul canonului. Ca intelectual este o abandonare a propriei identități. Îmi este clar ca este o ruptura intre ceea ce gândești si ceea ce trăiești, ca nu ești capabil sa trăiești ceea ce gândești (ca te simți singur când ești cu ideile tale si ai nevoie de certificări).
Si asta spune multe despre Cărtărescu si extrem de puține (de aceasta data) despre Academia Romana. Discuția publica este despre Academia Romana dar intelectualicește ar trebui sa fie despre Cărtărescu, sa explice de ce ar vrea sa fie parte a canonului brusc si intempestiv.
Si totuși discuția este despre Cărtărescu dar nu pentru a înțelege ce vrea poetul, ci creând aceasta stare de antinomie (aparenta) între Cărtărescu si Academie, antagonism ce are menirea să sublinieze și mai bine diferențele, poate chiar mai bine diferența atributivă de calitate în cazul lui Mircea Cărtărescu.
Dacă reflexul hrănirii din antinomii este inclusiv la Oameni ce ar trebui să trăiască în umbra luminii, nu putem spune prea multe despre oamenii ce trăiesc în lumina umbrei. Lumini si umbre când e vorba de lumea ideilor la noi. Mai multe umbre decât lumini.
