Spune Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni.
Contextul ce a prilejuit intervenția Apostolului Pavel nu este diferit cu mult (dintr-o anumită perspectivă) de contextul contemporan și particular nouă.
Vremurile contemporane Sfântului Pavel aveau la bază ceea ce în epistolă se numește și iudeii cer semn, iar elinii caută înțelepciunea, adică relația dintre înțelepciunea dobândită prin simțuri și rațiune (filosofia greacă) și înțelepciunea obținută de la Domnul, pe calea revelației (Creștinismul). Oricum ar fi fost, timpurile lui Pavel erau guvernate de un reper, de o Idee, de ceva superior gândurilor noastre cotidiane, în condițiile în care unii (neamurile, cum le zice Pavel) se uitau la înțelepciune, în timp ce alții îl căutau pe Dumnezeu. Ideea este că ziua era guvernată de o căutare continuă, de o raportare la ceva superior existeței cotidiene.
Timpurile noastre de asemenea sunt guvernate de ceea ce Pavel numește cu lapte v-am hrănit nu cu bucate căci încă nu puteați mânca și încă nici acum nu puteți, dar aceasta pentru că vremurile noastre au abandonat ideea de căutare, de reper superior existenței cotidiene, oricum ar fi acest reper – înțelepciunea dată de gândire sau sminteala (așa o numește Pavel) dată de Domnul. Astăzi, am renunțat și la Gândire dar și la Credință, iar în felul acesta avem o existență cotidiana, fără nimic de neînțeles în viața noastră, gândurile noastre fiind fără rest, având răspuns la toate.
Dar dincolo de boala certitudinii, a exactitatii, la nivel particular, la nivelul societății noastre mai este o consecință și anume faptul că fiecare suntem un dumnezeu pe moșia sa, suntem plini de certitudinea completitudinii, în condițiile în care ceea ce facem, fiecare unde se află, este cel mai important, esențial în egală măsură.
Lipsa căutării cotidiane despre care vorbeam mai sus ne-a adus în starea de izolare, de insularizare și granularitate crescută astfel încât nu mai există nici relație între noi dar nici relație a noastră cu ceva superior nouă. Suntem dumnezei mulți și domni mulți dar fără niciun Dumnezeu. Noi nu mai căutăm nici semne, nici înțelepciune dar nici pe Dumnezeu. Avem tot ceea ce ne trebuie, acolo unde suntem, în momentul în care suntem. Toți suntem personalități, toți avem o realitate înconjurătoare desăvârșită și completă astfel încât o putem face opozabilă tuturor, dar nici nu avem nevoie să cunoaștem altceva (altă realitate, idee, principiu, etc.) pentru a ne desăvârși respectiva realitate.
Ne suntem suficienți nouă, ne suntem propriul dumnezeu întrucât tot ceea ce facem, tot ceea ce cunoaștem este tot ceea ce există, din punctul nostru de vedere. Aici se află și sursa prostiei dar și sursa aroganței întâlnite în orice colț ne-am arunca privirea. Schimbarea realității mele fără temei sau justificare, doar în temeiul realității tale înseamnă Prostie, în timp ce impunerea realității tale față de mine, tot fără temei și justificare înseamnă Aroganță și Suficiență.
Am ajuns un neam de dumnezei mulți și domni mulți, după cum zice Sfântul Pavel.
