The end of all our exploring
Will be to arrive where we started.
And to know the place for the first time
T.S. Eliot, Four Quartets
Nu legea face caracterul dar totuși. Caracterul uman este doar sancționat de lege nu și construit, născut de aceasta. Omul află (ar trebui) ce este binele și răul cu mult înainte de a afla ce părere are legea despre bine și rău, cum contemplă legiuitorul/statul această dihotomie. Individul este deja amorsat valoric când ajunge să se întâlnească cu legea, având o idee inclusiv despre viziunea juridică a binelui și răului în baza interacțiunii sale cu cei ce știu ce părere are legea despre morală. Dar cu toate acestea, modul în care Legea și în special Constituția se raportează la Individ (lato sensu, ca suma Persoanei, Omului și a oricărei alte forme de individuație, oricum am denumi-o) nu este complet străină acestuia și numai dacă înțelegem faptul că această privire poate spune suficient de multe despre Stat și concepția acestuia asupra Individului. Și despre aceasta este vorba în gândurile ce vor urma, despre ce ne spune Constituția cu privire la Stat și Individ strict din perspectiva abordării pozitiviste, a modului cum reglementează Individul.
Summa divisio din Constituție. Stările de individuație contemplate de Constituție sunt Persoana, Cetățeanul, românii și în mod singular Omul. Preferatul Constituției este Cetățeanul, Persoana din când în când, românii mai rar și Omul, după cum spuneam, o singură dată. Genul proxim al stărilor constituționale de individuație anterior menționate este Omul; celelalte stări reprezintă diferențe specifice. Dar dincolo de această dihotomie (gen proxim – diferență specifică) mai este o împărțire posibilă a individualizărilor constituționale și anume din perspectiva componentei juridice: diferențele specifice sunt eminamente juridice în timp ce genul proxim este ajuridic în mod absolut, întrucât Omul există și dincolo de drept și înainte de acesta, dar și după acesta.
Natura stărilor constituționale de individuație. După cum spuneam anterior, Constituția preferă, în ordine, Cetățeanul, Persoana, Românii și Omul. Diferențele specifice sunt noțiuni juridice, unele definite chiar de Constituție cum este Cetățeanul, altele definite de Codul civil cum este Persoana, dar în toate cazurile având existență ideatică doar din perspectivă juridică. În schimb, genul proxim, Omul nu este o stare des întâlnită în formele de exprimare constituționale, din contră chiar, putând considera că Omul este menționat în Constituție dar doar indirect. Deci avem diferențe specifice juridice ce populează din abundență ideile constituționale, după cum avem genul proxim complet ajuridic și în mod excepțional menționat constituțional.
Consecința preferinței juridice în pofida celei ajuridice. Noica, interpretându-l-l pe Platon distinge intre Concept si Idee, in sensul ca primul (Conceptul) discuta despre ceea ce este comun in mai multe situatii/aspecte, in timp ce a doua (Ideea) are in vedere esenta situatiei/aspectului. Conceptul este o chestiune statistica – ceea ce se intampla cel mai des, in timp ce Ideea este o chestiune principiala – ceea ce daca lipseste situatia nu exista. Vorbe goale? Nu neaparat, in conditiile in care Imperiul Roman (cu al sau de eos quod plerumque fit – reglementam situatiile cele mai des intalnite) iar apoi Uniunea Europeana (cu al sau comisar ce protejeaza „stilul nostru de viata”) au construit totul pe Concept si mai putin pe Idee. Politica este iubitoare de Concept. Mecanismele Societatii sunt facute sa nu recunoasca Ideea ci sa tina seama doar de Concept. Nu însă și Constituția care trebuie construită pe Idee, pe chestiuni principiale ce își păstrează valabilitatea și în fața timpului dar și în fața schimbărilor pe care acesta le aduce. Conceptele se schimbă, nu însă și principiile. Dreptul, cu ale sale declinări (cetățean, român, persoană) e un concept, în timp ce Omul e o Idee, sau cum spune Marcello Barbieri/The semantic theory of evolution, ’’life is the language the Nature learned to speak on our planet’’.
Contează foarte mult de unde pleacă discuția constituțională pentru că Omul calificat juridic este un stadiu des întâlnit în societate dar nu esențial, așa cum este Omul cel dincolo de orice calificare juridică. Or, Constituția noastră începe discuția de la un stadiu abstract și conceptual, al Persoanei și Cetățeanului, al Omului calificat juridic, când dialogul Constituției cu viața ar fi trebuit să înceapă de la un nivel infinit mai natural și lipsit de urme de abstracțiune, de la ceea ce menționează în mod singular, de la Omul de dinainte respectiv de dupa orice calificare juridică. Ab initio, Constituția României impune un nivel abstract de existență, recunoscând drepturile și libertățile, impunând obligațiile Cetățeanului. Dincolo de argumentele de tehnică legislativă ce pot susține felul acesta de dialog juridic, rămâne impresia că Ideea constituțională nu caută neapărat esențialul ci doar situațiile mai des întâlnite și oarecum comune acestor situații.
Abstractizarea dialogului constituțional este și mai bine subliniată de contextul în care este menționat Omul. Mai exact, art. 1 alin. 3) menționează faptul că ’’România este stat de drept (..) în care demnitatea omului și (…) sunt garantate.’’ Acest articol stabilește limitele de acțiune ale Statului român, limita inferioară până la care acțiunea acestuia poate coborî situație în care demnitatea Omului este o garanție, o limită ce nu poate fi depșită de către stat. Dialogul constituțional exprimat în acest text de lege nu este despre Om ci despre Stat și limitele acestuia de acțiune. Este o reglementare de sus în jos, adică dinspre Stat spre starea de individuație și nu invers, de sus în jos, dinspre starea de individuație către stat. De aceea Cetățeanul are drepturi, libertăți și îndatoriri iar nu Omul, pentru că dispozițiile constituționale sunt preocupate de Stat și nu de individ, de Om. Grija constituțională este să stabilească limitele de acțiune ale Statului în relația cu Individul și nu de a determina sfera de acțiune a Omului într-un context spațio-temporal dat. Nu Omul demn poate face cutare și cutare lucru în relația cu Statul român, ci Statul român poate face orice mai puțin lucrurile care afectează demnitatea omului. De aceea, Demnitatea Omului acționează aici ca Rest, ca limita inferioară dincolo de care Statul nu poate trece. Dar tocmai gândul că demnitatea omului trebuie garantată, că nu este firească, ajuridică, notorie ca existență inclusiv în relația cu Statul face ca gândul să zboare spre ’’tradițiile’’ totalitare ale Statului român. Demnitatea omului pe post de garanție spune mai mult despre instinctele (educate sau needucate) ale Statului român și mult mai puțin despre Om și demnitatea acestuia. Demnitatea omului pe post de speranță că tradițiile totalitare ale Statului român nu vor fi periodic actualizate, astfel încât ceea ce spunea H: Arendt/Originile Totalitarismului, ’’dominația totală, care se străduiește să organizeze infinita pluralitate și diferențiere a ființelor omenește ca și când întreaga umanitate ar fi doar un singur individ, este posibilă doar dacă absolut fiecare persoană poate fi redusă la o identitate niciodată schimbătoare de reacții, astfel că fiecare din aceste grupuri de reacții poate fi schimbat, la întâmplare, cu oricare altul.’’ să nu se întâmple. Însă, Conceptul, categorile juridice au această trăsătură de a standardiza, de a uniformiza și nu de a păstra diversitatea și multitudinea.
Nuditatea juridică a Omului este doar aparentă și în niciun caz nu poate fi echivalată cu nuditatea juridică despre care vorbește H. Arendt în aceeași lucrare mai sus menționată (’’primul pas esențial pe calea spre dominația totală este uciderea persoanei juridice în om….(…) scoțând anumite categorii de oameni în afara protecției legii….’’) întrucât recunoașterea Omului ca bază de plecare creează un trend ascendent dialogului constituțional (cu Omul începe totul inclusiv în materie constituțională și Omul este cel ce proliferează într-un context constituțional dat) si nu descendent, cum este in cazul nuditații juridice menționate de Arendt (demnitatea Omului este nesocotită). În democrație cu Omul începe totul, în timp ce în totalitarism cu Omul se termină totul (scoaterea omului în afara legii).
In doua paragrafe absolut exceptionale (din toate punctele de vedere) Noica explica care-i diferenta dintre dreptul roman/lex si legea greaca/Nomos. Prima este constrangatoare si venita din exterior, neputand fii interiorizata la nivelul imperativului categoric al lui Kant (la nivelul constiintei – sa faci din fapta ta criteriul absolut al umanitatii), in timp ce a doua este interioara, eliberatoare si pe deplin asimilabila la nivelul constiintei. Pe scurt, Lex constrange si impune (unde-i lege nu-i tocmeala) in timp ce NOMOS elibereaza si interiorizeaza (lasa-l in legea lui). În democrație, Omul poate fi dezgolit de legea romană, de lex, dar niciodată nu poate să-și piardă Nomosul cu care trebuie să înceapă și discuția constituțională.
Mențiunea constituțional-incidentală a Omului are legătură și cu tradiția privitoare la Stat, tradiție care încă produce efecte juridice și în prezent. ’’Leviathan’’-ul lui Hobbes (1651) cu a sa teorie ca stare naturală de competiție/de război dintre oameni îi determină să încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale către stat este confirmat științific de ’’Originea speciilor’’ a lui C. Darwin (1859) care identifică drept lege supremă a evoluției competiția pentru supraviețuire (gena egoistă a lui Dawkins). De atunci și până curând (1980) competiția dintre gene și apoi dintre indivizi a determinat și rolul Statului în societate – de mediator, de intermediar menit să păstreze echilibrul în condițiile în care indivizii sunt mereu în competiție. Marcello Barbieri/The semantic theory of evolution, arată în mod direct că legea supremă a evoluției nu este competiția ci cooperarea, schimbând relațiile de raportare; dacă după Darwin celula se adaptează mediului, după Barbieri celula și mediul se adaptează ciclurilor naturale/ciclurilor naturii situație în care celula și mediul cooperează pentru a face față schimbărilor Naturii. Competiția devine în felul acesta o prejudecată, o reminiscență educațională a unei teorii științifice nu pe deplin înțeleasă sau acceptată.
Constructele socio-juridice derivate din teoriile științifice au mai suferit o lovitură pe măsura ce fizica cuantică a căpătat consistență științifică. Astfel, Heisenberg si N. Bohr au sustinut ca traseul electronului este influentat de observator/de instrumentele de masurat. Einstein a considerat aceste teorii ca fiind incomplete (Dumnezeu nu joacă zaruri). Dar dincolo de frumusetea dialogului dintre Einstein si Bohr (vedeti EPR-ul lui Einstein-Podolsky si Rosen vs. Reactia lui Niels Bohr) pentru noi, pacatosii, ramane aceasta consecinta – realitatea este influentata (sau nu) de cei ce o observa. De la Newton am invatat ca Realitatea obiectiva poate fi privita in mod independent, ca ea exista independent de ceea ce facem noi, fiecare in parte. Filosofia (Kant – realitatile apriori, Platon – parabola pesterii, Presocraticii – fiinta, etc.) ne-a invatat acelasi lucru. Acum, mecanica cuantica/fizica atomica ne spune ca Realitatea este influentata de noi iar ceea ce era Obiectiv dupa Newton (situatie observabila de oricine in acelasi mod) nu mai este Obiectiv si dupa Heisenberg, Bohr in conditiile in care Obiectiv este doar ceea ce poate fi observat de catre cel ce observa.
Si care-s consecintele? Realitatea absolută, obiectivitatea absolută, impuse eventual și uneori de către Stat nu prea există. Funcția nivelatoare a Statului, de garant al obiectivității nu prea își mai are rostul în condițiile în care obiectivitatea este o chestiune de cooperare și nu impunere. Pe scurt, Statul trebuie să-și găsească rostul într-un mediu animat de cooperare și nu neapărat de competiție. Or lucrul acesta înseamnă inclusiv o interpretare a Constituție de sus în jos, de la Om către Stat, și nu de sus în jos, de la Stat către Om. Este după cum ne spune T.S. Eliot mai sus, trebuie sa ne întoarcem acolo unde a început totul pentru a merge mai departe. Iar discuția juridică, inclusiv cea constituțională a început cu Omul și nu cu derivatele acestuia sau cu Statul cum este cazul în Constituția noastră.
