Nu cred că greșesc dacă spun că ceea ce ne face sacrii, ființe religioase, creștini dacă vreți o granularitate mai mare, ne face in același timp și profani, moderni, laici, pozitivi în ale științei. După toate evidențele, diferența dintre cele două elemente ale antinomiei (aparente spun eu) sunt cât se poate de nesemnificative, întrucât în mod esențial, la bază ceea ce ne face creștini ne face și ființe științifice, pozitive (în sensul de loiali a ceea ce vedem doar).
Și aici nu-i vorba despre vocația Creștinului de a se transforma, de a se mântui astfel încât dintr-un nenorocit și păcătos să devină un om nou, un om transformat deja așezat pe calea lui Hristos. Aceasta-i o mecanică creștină declinată, împrumutată și în lumea laică dar nu acesta este punctul comun aplicabil deopotrivă și omului religios din noi dar și profanului și înstrăinatului de cele sfinte.
În Scrisoarea către Romani, Pavel introduce un răgaz, o pauză între Momentul lui Dumnezeu – Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, și momentul în care Omul a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu – Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.
Istoric și simplist spus, între momentul în care se face trecerea de la politeism la monoteism există un timp în care Omul credea dar nu știa în ce să creadă, era amorsat religios având Credința chiar dacă aceasta era greșit îndreptată. Omul avea instinctul Credinței înainte să-L descopere pe Dumnezeu.
Mai cu seama in Vechiul Testament este o străduință teribila pentru a deosebi pe Domnul de dumnezeii locali, de a instaura monoteismul într-o lume politeista. O spune foarte bine Pavel in Scrisoarea către Galateni “Dar atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeați celor ce din fire nu sunt dumnezei;”. E în firea noastră să creăm dumnezei. Chiar dacă am învățat să-l păstrăm pe Domnul Dumnezeu, noi tot ne străduim, încercăm și uneori reușim să creăm dumnezei, sub diverse forme si structuri, pe care apoi, după o scurtă curgere a vremii sa-i putem inlocui, arunca.
Acest Răgaz al lui Pavel a fost rostogolit inclusiv în modernitate, în contemporaneitate unde ateul nu are Credință în Dumnezeu dar are Credința în…..(completați Dumneavoastră). Și atunci dar și acum nu Credința este pusă la îndoială ci Credința într-un anumit Dumnezeu. Dawkins, cel cu Dumnezeu o amagire, Gena egoista, etc. are Credință dar nu…în Dumnezeu. Einstein aplica aceeași idee, avea Credință dar nu ….în Dumnezeu.
Instinctul omului de știință spre o lume originară, spre locurile de început, spre principiile esențiale nu are la bază oare aceeași mecanică specifică Credinței?
Și omul religios dar și Omul de știință se bazează pe aceeași dinamică a lucrurilor – ceva le spune că trebuie să se bazeze pe nevăzut și mărturisesc acest lucru prin gândurile lor, prin preocupările lor, prin cercetările lor.
Sfinții părinți spuneau că îngerii vorbesc cu oamenii prin impulsul intuiției. Oare este diferit acest impuls al intuiției ce se manifestă la omul religios față de cel ce se manifestă la omul de știință, la gânditorul ce ajunge la o concluzie științifică pentru că abisul profunzimii creat în spiritul său i-a rostit lucrul acesta? Credeți că la un anumit nivel de profunzime mai contează numele atribuit impulsului intuiției, hăului profunzimii? Nu. Acolo unde totul se manifestă în tot, unde fragmentarea nu există, categoriile și conceptele nu-și au locul, nici denumirile, apelativele nu există.
Impresia că devii intelectual pe măsură ce absolvi o facultate, obții o licență, ai o profesie ce înseamnă coroborarea de informații tehnice și specializate, citești cărți, ești interesat de piese de teatru, te duci la Operă, dialoghezi pe teme de cultură, scrii despre cultură etc. a devenit un loc comun nu de azi de ieri ci de ceva vreme deja.
Intelectual ești când toate lucrurile acelea de natură extrinsecă/formală sau altele care pot să nu aibă nicio legătură cu acelea, îți oferă o chestiune intrinsecă, naturală, firească și anume capacitatea de a simți, vedea esențialul dintr-o situație dată și de a exprima această esență cu obiectivitate, dincolo de orice intenție de manipulare, de convingere, etc.
Activitatea intelectuala nu este echivalenta cu Ganditul pro causa, particular si obligat, ci cuprinde acel element cu titlu gratuit, in sensul ca gandesti ceva, te gandesti la ceva fara a fi nevoit, fara a fi fortat de cineva sau ceva (de viata, de nevoie, de foame, de sete, de evolutie, etc.). Faci lucrul acesta Si voluere, pentru ca asa vrei.
Arhiepiscopul de Canterbury, la moartea Reginei, spunea așa “Christian hope means certain expectation of something not yet seen.” Bartolomeu Anania vorbeste despre faptul ca Romanii s-au nascut Crestini nu din perspectiva temporala (ca au intrat misionarii crestini cand a venit Traian in Dacia sau ce a facut Sfantul Andrei pe aici) ci din perspectiva mecanicii religioase – dacii aveau reflexul monoteismului.
Mecanica Credintei Crestine este una (si) de natura intelectuala, abstractizeaza, nu se bazeaza doar pe vazut si pe prezent, ci are in vedere si nevazutul (inca). In Evanghelia dupa Ioan, Cap. 14 se spune asa Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?
De altfel, Raportul dintre Vazut si Nevazut este un element important al evolutiei Omului in general; abstractizarea se bazeaza pe acest lucru. Credința creștină este printre primele preocupări intelectuale (sistematizata, cu impact general) pe care noi le-am avut ca popor. Iar modul cum ne-am uitat la Credința Creștină (am ținut seama de aceasta componentă intelectuală) ne-a definit viitorul. Fractura noastra nu este data nici de impactul modernitatii, nici de invazia comunismului ci de modul in care ne-am pozitionat fata de Credinta Crestina: servil și docil sau cu Libertatea spiritului.
Discutand despre Invierea lui Isus (cu dovezi – giulgiurile, dar fara martori, Invierea in sine, chiar daca sunt sute de oameni ce l-au vazut pe Isus inviat – Pavel il stie pe Isus doar de pe drumul Damascului, ulterior Invierii, spre exemplu) Parintele Staniloae zice ca „Invierea a inceput mai intai in Iad” (Isus a coborat la protoparintii Adam si Eva pentru a-i ridica impreuna cu cei asemenea incatusati) iar Bartolomeu Anania spune asa „Invierea Domnului nu era expresia unei prezente, ci, dimpotriva, a unei absente. ”
”Vidul acesta dumnezeiesc”, cum zice Bartolomeu Anania citandu-l pe Apostolul Pavel a creat Credinta, dar Oamenii nu iau seama la faptul ca aceasta „Absenta” (Anania), „Coborarea in partea nevazuta a lumii” (Staniloae) fundamenteaza si Cunoasterea Laica, profana. Einstein a murit respingand teoria atomica a lui Bohr (de unde a si spus ca Dumnezeu nu joaca zaruri) ca fiind incompleta, in timp ce Scoala de la Copenhaga a explicat de ce cunoasterea atomica este o chestiune de statistica/probabilitate, observatorul neputand intelege tot ceea ce se intampla in mod obiectiv la nivel atomic. Suntem asa sau asa, inclusiv in lumea noastra lipsita de Dumnezeu (dupa unii) strict in raport de ceea ce facem cu „vidul dumnezeiesc” cu „absenta” sau cu „nevazutul”.
Prostul nu stie ca nu stie, Ignorantul nu stie ce nu stie, iar Inteleptul stie ce nu stie.
Cred ca vocatia mutatiei, transformarii, transcederii, pe care o au scrisorile lui Pavel nu va putea fi usor invecinata (ce sa mai spun egalata) de orice alt poem.
Mutarea crestinismului catre neamuri, din lumea iudaica, trecerea de la fapte si lege la credinta si lumea interioara, depasirea lumii rationale bazata pe fapte si logica, a intelepciunii pentru a ajunge in zona duhovnicului, a “nebuniei”, toate acestea constituie exemple de transformare a lumii in care traim.
Dar transformarea cea mai pregnanta dupa neghiobia mea este aceea care muta crestinismul din zona martorilor si faptelor in zona harului si a Sfantului Duh.
Pe scurt, Pavel, pe drumul Damascului, descoperit fiind de Isus, se considera ” (…) cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”/”Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.”
Pavel vorbeste, propovaduieste prin Harul lui Dumnezeu, nu pe baza de dovezi nemijlocite, de experiente comune, de invecinare cu Unul sau cu altul. Pavel ne invata ceva fundamental si anume ca lucrurile pe care le facem, faptele, vorbele pe care le infaptuim, sa nu fie in zadar ci sa ne transforme din interior, din temelii, sa ne afecteze fiinta, sa ne transforme fiintarea. Faptele care raman doar fapte, vorbele care raman vorbe, gandurile care raman ganduri, si nu ne cutremura fiinta, nu ne contorsioneaza sufletul si fiintarea, ne plaseaza intr-o lume instrumentala, inginereasca, fara miza si consecinte.
Profunzimea a ceea ce facem nu se masoara cu rigla, sau cu ruleta ci cu fiinta noastra caci stim cat de adanc este ceea ce facem doar atunci cand fiinta noastra nu mai este la fel ca inainte (de ceea ce am facut, vorbit, gandit, infaptuit). Si aceasta mutatie este pe cale lumea sa o abandoneze, sa o ignore lumea in care traim.
Nikolai Berdiaev în Spirit și LIbertate. Încercare de filosofie creștină distinge deopotrivă între Omul material, Omul psihic și Omul spiritual. Deosebirile vorbesc de la sine și nu au nevoie de explicații foarte detaliate, poate doar aceea că particularitatea omului spiritual față de omul psihic este dată de abisul profunzimii; cel dintâi, Omul psihic nu-și depășește bariera propriului suflet căutând mereu și mereu răspunsuri în același loc, în groapa propriului psihic în timp ce Omul spiritual are acces la ceva mult mai adânc, la abisul profunzimii ce se află dincolo de suflet, dincolo de individ și dincolo de istorie (e posibil ca lucrul acesta – abisul înțelepciunii să fie numit de Jung sufletul colectiv).
Dincolo de forma “funciara”, ca perceptie comuna, a Libertatii – posibilitatea de a vorbi, de a te exprima, de a trai la vedere, etc., in mod esential exista trei forme de Libertate:
1) Libertatea “grecilor” Socrate, Platon (si tot Occidentul ce a urmat) ce consta in alegerea Binelui, Adevarului, etc. Aceasta-i Libertatea scop.
2) Libertatea “misticilor crestini” ce consta in Libertatea alegerii (habar nu am ce, dar pot alege) pe care o faci inainte de a alege intre bine si rau, intre fals si adevarat. Aceasta-i libertatea irationala, libertatea Spiritului.
3) Libertatea “crestinilor” ce consta in Libertatea Irationala de mai sus, Libertatea Spiritului insotita, impreunata cu Harul divin. Doar Spiritele (ce sunt deja pe fagas) se pot insoti cu Sfântul Duh.
Ideea este ca Libertatea este autodeterminarea ce vine dinauntru, din profunzime si se opune oricarei determinari exterioare, oricarei necesitati (ca-i spunem Ratiune, Nevoie, Stiinta, Dumnezeu, Politica, etc.). Legenda Marelui Inchizitor/Dostoievski cam despre asta vorbeste.
Cea mai crunta (pentru ca dureaza si este fara de speranta) forma de dictatura pe care Omul o poate trai este cea pe care singur si-o “leaga de picioare” neintelegand ce inseamna Libertatea. Intr-o lume din ce in ce mai lipsita de esente nemasurabile, necantaribile, intr-o lume extrem de materiala, putine sunt locurile, domeniile in care iti poti permite sa “mirosi” conceptul de Libertatea mai sus mentionat – abisul vietii tale (profesionale eventual) sa creeze Starea de Libertatea ce vine din profunzimea launtrului. NU din exterior, nu din material ci din propriul launtru, din propriul Sine unde s-au diluat cantitati si calitati care si-au pierdut identitatea, s-au topit fragmente si totalitati care de asemenea isi pierd identitatea.
Un Spirit nu este suma unor elemente numarabile, reconstituibile, a unor fragmente ce pot forma un tot. Nici vorba, Spiritul este creatia abisului si profunzimii generate de viata ta, de ce ai diluat, declinat, topit in timpul acesteia
Putem folosi oricare dintre perspective – cea religioasa, cea stiintifica, cea psihica, inclusiv perspectiva prostiei. In acelasi loc ajungem – intr-un abis al profunzimii. Impresia conform careia cu cat esti mai educat, mai scolit, mai cu acces la stiinta, informatie, mai cu cunoaștere de sine, cu atat claritatea, organizarea, abordarea inginereasca, pe categorii clar stabilite au intaietate, este gresita. Cu cat avansezi intr-un sens (religie) sau altul (stiinta), sau in prostia ta, cu atat mai repede dai de un abis al profunzimii. Daca nu dai de acest abis, sau nu intelegi ideea abisului profunzimii atunci aceasta inseamna ca mai ai mult pana departe.
Nu pentru ca-i mai accesibila sau pentru ca nu ai chipurile nevoie de prea multe instrumente pentru a apela la ea sau pentru ca “suntem saraci cu duhul”, adica prosti si nu putem avea acces la altceva, dar Credinta (cea launtrica, bazata pe Spirit si nu pe semne exterioare) este mai fireasca pentru Om chiar inaintea Gandirii (sensul pozitiv, stiintific, instrumental).
Pentru Gandire Omul are nevoie de chestiuni din exterior, de ceea ce a gandit altul inaintea lui, de concepte, de fragmente, de instrumente, etc. Pentru Credinta Omul are nevoie doar de propriul Launtru, de ceea ce se gaseste in propria intimitate si dincolo de aceasta. Or, din aceasta perspectiva mult mai accesibil (ca vocatie) este ceea ce ai deja in propriul spirit decat ceea ce poti dobandi de la altii. Omul descopera mai intai Gandirea si apoi Credinta, de principiu, dintr-o imputinare si nu pentru ca Gandirea este mai la indemana, mai fireasca decat Credinta.
Firescul acela Adevarat iti ia mai mult timp, ragaz si efort pentru a fi descoperit. Uneori ai nevoie sa epuizezi toata Gandirea din lume pentru a iti da seama de limitele acesteia si astfel sa faci trecerea la Credinta (Pascal spre exemplu). Altii insa nu trebuie sa epuizeze Gandirea pentru a ajunge la Credinta pentru ca au Har (Sfintii Parinti). Dar fapt este ca Firescul cel mai Firesc al Omului este Credinta si nu Gandirea.
Printre multele Mutatii pe care le fac Scrisorile lui Pavel (Scrisorile pauline) este si aceea numita de mine “trecerea de la lege la stare”. Pavel muta mesajul crestin din lumea iudaica in lumea neamurilor dar si din lumea ideilor iudaice in lumea ideilor ce vin de la greci, spre exemplu. Cand fundamenteaza Ideea Crestina pe Credinta si nu neaparat pe respectarea ad literam a Legii, Pavel instaureaza ideea de Stare Crestina.
Starea, in general este o forma fara forma, o idee ce nu poate fi definita ci doar simtita din interior, un concept fara continut exprimabil in mod cuantificabil. Stii ca esti in “Stare”, ca ai “Starea”, dar nu poti explica astfel incat sa inteleaga si ceilalti ce inseamna “Starea ta”. Doar tu stii ca ai “Stare”, nu si ceilalti (acestia cel mult pot sa-ti vada Harul). Iar la tine “Starea” se iveste dupa ce ai diluat toate aspectele cuantificabile, toate informatiile pe care le-ai invatat din carti, in scoala, din viata, etc. rezultand astfel Ceva ce doar tu simti – Starea.
