Punerea problemei. Și la Nurnberg dar și la Ierusalim (procesul lui Eichmannn) judecătorii erau preocupați și de consecințele produse asupra conștiinței celor judecați de faptele săvârșite de aceștia. Iar H. Arendt duce mai departe această curiozitate verificând felul în care cei judecați își păcăleau conștiința (pentru că există dovezi incontestabile că aceștia aveau conștiință) atunci când săvârșeau faptele cu pricina. Pentru că ceea ce deosebește o dictatură de o democrație veritabilă este exact conștiința celui ce acționează în numele Statului, conștiința funcționarului public ce pe o bucată mai mare sau mai mică de competență delegată decide să nu își amăgească conștiința.
La nivel principial. Dacă adoptăm teza lui Richard Dawkins relativă la Gena egoistă putem ajunge la concluzia că omul se naște fără caracter, în condițiile în care scopul genei este să supraviețuiască și nu neaparăt sa devină mai bună (din perspectiva moralitatii). Nu cred că ne naștem cu vocația caracterului ci cel mult nu avem piedici fundamentale care să ne îngreuneze dobândirea caracterului. De aceea există sisteme de învățământ ce se concentrează nu neapărat pe informație ci pe definirea caracterului, pe structurarea conștiinței, pe conștientizarea consecințelor propriilor fapte.
La nivel particular. Societatea în care trăim (țara noastră) abundă în structuri, mecanisme, instituții complet străine de ideea de conștiință. Nu există nici cel mai mic impuls în sistemul instituțional/formal – educația formală spre exemplu, sau în sistemul informal – vecini, comunicare informală în general, cu privire la instrumentarul necesar dobândirii conștiinței. Suntem preocupați doar de supraviețuirea cu orice preț și în orice condiții. Lipsa instrumentarului necesar dobandirii caracterului este aproape generalizată.
În aproape 200 de ani de existență modernă a Statului român noi nu am depășit momentul ab initio, acela în care eforturile instituționale (sunt adoptate legi si cheltuiți bani) sunt pentru a crea statul, pentru a-l pune pe picioare astfel încât acesta să înceapă ulterior să funcționeze. Noi și în 2019 adoptăm legi și cheltuim bugete publice pentru a crea Statul și nu pentru a-l pune în funcțiune. Noi încă avem frică diluării Statului. Nu am ajuns încă la nivelul în care să investim în crearea de caractere, de conștiințe, etc., adică să trecem la nivelul următor al existenței Statului, funcționarea acestuia într-un anumit scop.
Consecințele. Noi nu ajungem la stadiul în care ar trebui să ne amăgim conștiința întrucât nu avem așa ceva, nu avem ce păcăli. Testul suprem al democrației este acela în care Justiția nu este înfăptuită din interiorul structurii Statului ci din afara Statului și fără aplicarea legii ci doar cu principii și valori. Dacă Dreptatea poate fî înfăptuită în aceste condiții (nu ca dezmembrământ al Statului si dincolo de legi si acte normative) atunci aceasta înseamnă că Statul și-a făcut datoria creând conștiințe și caractere.
Putem?
