Depresia (la nivel colectiv) este cu intaietate simtita de Arta/Creatie. Dar declinarea la nivel non-creativ, in politica, in societate a depresiei anticipata de Arta este o nebunie care ne-a adus unde suntem acum. Artistii au voie sa intre in depresie dar nu si restul. Geniile au voie sa se crizeze data fiind muchia pe care activeaza. Omul, la nivel individual poate intra in criza caci doar asa isi descopera intimitatea si ceea ce-i dincolo de ea. Dar atat. Nu Societatea si nu gandirea societatii prin prisma parametrilor crizei.
De aceea nu inteleg miscarea politica de a sustine ideea de depresie, de frica, de criza perpetua, etc.
Dupa un anumit criteriu, istoria artei este impartita in 3 etape: 1) teoria lui Vasari – ce are la baza ideea de progres, de imbunatatire a reprezentarii, 2) Greenberg – ce implementeaza teoria lui Kant – arta pura, doar arta poate spune ce-i arta – modernismul, 3) Sfarsitul istoriei (Danto) – atunci cand Arta nu mai are o poveste de spus, nu mai continua povestea ci doar implementeaza pluralitatea perspectivei. Intre Greenberg si Sfarsitul Istoriei se iveste Postmodernismul.
Filosofia are de asemenea 3 etape: Presocraticii, Platon si Noua filosofie cu cele doua ramuri ale sale – limbajul, logica – scoala de la Viena, Wiettgenstein si nihilismul, fenomenologia, existentialismul lui Nietzsche, Husserl, Jaspers, mai ales Heidegger.
Cand progresul din teoria lui Vasari nu mai putea fi sustinut, nu mai avea unde sa se duca au inceput cele doua etape care au la baza ideea de declin – lumea artei este in cadere asa ca trebuie sa inventam ceva, sa facem ceva. Cand Ideea lui Platon a devenit prea academica, prea cunoscuta, prea lipsita de concretete incat nu mai avea ce sa aduca nou filosofiei a aparut Wietgenstein si Nietzsche care fac ceea ce spune Spengler in Decaderea Vestului – construiesc pe decadere, pe criza.
Nevoia de o noua filosofie au simtit-o si englezii, insa cand partea continentala l-a dat pe Nietzsche si Heidegger, insula l-a dat pe B. Russell si pe I. Berlin, complet straini de ideologie dar si de metafizica (Berlin nu o placea pe H. Arendt pentru ca era prea metafizica).
Stiinta intra in criza, intrucat alaturi de falsificabilitatea lui Popper, criza paradigmelor a lui Kuhn constituie un criteriu de delimitare a sensului de non-sens.
Omul (ca individ) poate intra in criza caci doar asa ajunge sa descopere launtrul si ceea ce se afla dincolo de propria noastra intimitate, adica Dumnezeu.
Cand in viata de zi cu zi ne-a disparut orizontul la care sa ne uitam (nu mai avem progres) si s-a ivit declinul, pe seama caruia se construieste totul (si morala dar si politica) lumea a luat-o razna.
