Motto: “Sunt și astăzi Lazări”/Origen
Multe pagini s-au scris despre lacrimile lui Isus ivite la învierea lui Lazăr (Evanghelia după Ioan). Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea ne spune chiar și Ioan.
Învierea lui Lazăr De-a lungul secolelor (Volumul 1) a lui Bogdan Tătaru-Cazaban ne ajută să înțelegem lacrimile lui Isus, plânsul înțelept al Domnului. Astfel ajunge Tătaru-Cazaban la scrisoarea atribuită Sfântului Ciprian al Cartaginei unde apare cea mai originală interpretare a lacrimilor lui Isus – nu moartea lui Lazăr este deplânsă de Isus ci tocmai învierea acestuia,
„Hristos nu a lăcrimat pentru moartea lui Lazăr, ci pentru că trebuia să-l readucă într-o lume ostilă. Iubirea pentru prietenul său din Betania este integral cuprinsă în regretul de a fi nevoit să-l întoarcă la viață (…).”
Într-un context mai larg, lacrimile lui Isus sunt despre schimbarea sensului săgeții; nu din interior spre exterior ci de la exterior spre interior. Nu ne contorsionăm sufletul pentru ca viața noastră exterioară să fie impecabilă în termenii contemporaneității ci afectăm faptele și viața noastră pentru ca lăuntrul să aibă o anumită impecabilitate, o anumită vocație a contemporaneității cu absența. Suportăm mult mai ușor conflictul nostru cu lumea întreagă față de cât de dificil este conflictul nostru cu noi înșine, cu propriul lăuntru, cu propria intimitate.
E o constantă a gândirii creștine, începând cu Pavel cel puțin, ideea orientării corecte a dinamicii și sensului vieții. Vocația mutației, transformării, transcenderii, pe care o au scrisorile lui Pavel nu va putea fi ușor învecinată (ce sa mai spun egalata) de orice alt poem. Mutarea creștinismului către neamuri, din lumea iudaică, trecerea de la fapte si lege la credință și lumea interioară, depășirea lumii raționale bazata pe fapte si logica, a înțelepciunii informaționale pentru a ajunge in zona duhovnicului, a “nebuniei”, toate acestea constituie exemple de transformare a lumii in care trăim.
Dar toate acestea sunt menite să se întâmple în lumea nevăzută, în interiorul atât de intim încât are propria Intimitate.
Noi uităm prea des că Origen, unul dintre primii părinți ai Bisericii Creștine (sfârșit de secol II – început de secol III) interpreta Sfintele Scripturi, spiritual, anagogic, alegoric, dincolo de sensul literal sau moral. Poate nu-i o întâmplare că felul acesta de a vedea lumea creștină, anagogic, pe bază de salturi ce se întâmplă pe nevăzute în propriul nostru lăuntru, încă de atunci începuse să fie pusă la îndoială, să fie contestată considerându-se că se dau la spate, că se ignoră faptele istorice, realitatea (trupului omenesc a lui Hristos, spre exemplu).
Mutarea creștinismului din zona martorilor si faptelor în zona harului si a Sfântului Duh este lucrarea lui Pavel. Pe scurt, Pavel, pe drumul Damascului, descoperit fiind de Isus, se consideră
” (…) cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”/”Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.”
Pavel vorbește, propovăduiește prin Harul lui Dumnezeu, nu pe baza de dovezi nemijlocite, de experiențe comune, de învecinare cu Unul sau cu altul. Pavel ne învață ceva fundamental si anume ca lucrurile pe care le facem, faptele, vorbele pe care le înfăptuim, sa nu fie in zadar ci sa ne transforme din interior, din temelii, sa ne afecteze ființa, sa ne transforme ființarea. Top of Form
Discutând despre Învierea lui Isus (cu dovezi – giulgiurile, dar fără martori Învierea în sine, chiar daca sunt sute de oameni ce l-au văzut pe Isus înviat – Pavel îl știe pe Isus doar de pe drumul Damascului, ulterior Învierii, spre exemplu) Părintele Stăniloae zice ca „Învierea a început mai întâi in Iad” (Isus a coborât la protoparintii Adam si Eva pentru a-i ridica împreună cu cei asemenea încătușați) iar Bartolomeu Anania spune așa „Învierea Domnului nu era expresia unei prezente, ci, dimpotrivă, a unei absente. ”
„Coborârea in partea nevăzuta a lumii” (Stăniloae) este tot despre sensul săgeții, totdeauna din exterior spre interior. Preponderent este lăuntrul în dauna vizibilului. Iar această preponderență este atotcuprinzătoare constituind o mecanică creștină ce a determinat o dinamică aproape biologică în ființele umane. De aceea spun că independent cum te uiți la Dumnezeu, că-L conștientizezi și asumi sau nu, sensul săgeții mai sus explicat rămâne deopotrivă aplicabil și geniului dar și neghiobului, și sfântului dar și ticălosului, și celui ce crede dar și celui ce nu se încrede decât în sine.
Nu există altă direcție de acțiune chiar dacă suntem conștienți sau nu de această dinamică, de acest sens. Căci de asta a lăcrimat Isus când l-a luat pe Lazăr din brațele unui lăuntru deplin pentru a-l oferi din nou faptelor și exclusiv văzutului.
Isus îl plânge pe Lazăr întrucât îl fură lăuntrului și-l oferă văzutului.
Dar noi astăzi nu ne mai punem problema absenței, a sensului săgeții, a raportului dintre exterior și interior, a coborârii în partea nevăzută a lumii, etc., aceasta întrucât tot ceea ce contează, tot ceea ce se măsoară este exteriorul, lumea văzută.
Chiar dacă ne îndepărtăm de omul lăuntric, de omul ce are intimitate dar și Ceva mai intim decât propria intimitate și ajungem în zona intereselor, a nevoilor, a lumii materiale contemporane, a profesioniștilor, a intelectualilor, a înțelepților din această lume, situația nu se schimbă căci abandonarea lăuntrului este în egală măsură prezentă. Nu doar Creștinul ce face negoț cu Dumnezeu și-a pierdut lăuntrul, a schimbat sensul săgeții rămânând încremenit în exterior, ci și creștinul ce-l provoacă pe Dumnezeu, profesionistul lumii moderne suferă de aceeași împuținare a lăuntrului în dauna văzutului.
Vremurile în care lumea interioară a gândurilor și a ideilor zăbovea mai mult s-a dus.
Astăzi ce-i în gușă-i și-n căpușă, ce nu-i la vedere nu există în niciun fel, gânditul și-a pierdut intimitatea sub aspectul mecanicii (gândim pe cont propriu, în liniște și cu răgaz). Interioritatea asumă, prezumă, include Intimitatea în sensul că lăuntrul este al meu, va rămâne totdeauna al meu și doar parțial va fi dezvăluit, va putea fi exprimat; în mare parte lăuntrul rămâne intim întrucât cuprinde acel ceva ce nu poate fi exprimat în mod perfect echivalent, imediat ce am pășit spre partea văzută, să exprim o bună parte a intimității lăuntrului se duce în zare, se topește fără să ajungă să fie exprimat.
(Mai) Sunt și astăzi Lazări ce merită lacrimile lui Isus?
Recunosc că o bună parte din activitatea mea profesionala înseamnă gândit, chibzuit, căutat soluții juridice în negura coroborărilor, în întuneric, în umbre, în ceață. Raportul viață activa vs. viața contemplativa este in favoarea activității contemplative întrucât soluțiile juridice nu sunt pe raft, la vedere, așezate cuminți gata sa fie găsite, ci din contra starea este vecina cu revelația – te duci spre soluție ca sa vina spre tine.
Si astfel ajungem la “vita activa” vs. “vita contemplativa“.
S-au scris carti (H. Arendt), s-au creat sisteme de filosofie (Aristotel) pentru a analiza raportul dintre cele doua – vita activa vs. vita contemplativa. Si de 2000 de ani omul este suma celor 2, in procente diferite dar suma celor doua acțiuni – gândire si acțiune. Ca unii gândim mai mult si acționăm mai puțin, sau ca alții acționează mai mult si gândesc mai puțin, nu schimba esența – viața omului, viața profesionala este ceea ce rezulta din coroborarea celor doua – vita activa si vita contemplativa. Dar oricare ar fi raportul dintre vita activa și vita contemplativa, cert este că Intimitatea lăuntrului nu lipsește.
Sfiala gândului însoțit sau nu de acțiune încă exista până acum ceva vreme.
Astăzi trăim însă într-o lume ce a pierdut sensul săgeții din exterior spre interior, ce a abandonat nu doar lăuntrul dar și Intimitatea atașată acestuia, o lume în care totul se întâmplă la vedere. Dacă adăugăm voința de putere ascunsă sub aparența Intenționalității obținem starea de Exhibiționism intelectual, unde vorbitul, discutatul țin locul gândirii intim-lăuntrice, unde informația acum la îndemână ține loc de cunoaștere anagogică, spirituală, contemplată de Origen la începutul mileniului I.
Intuiția a fost înlocuită de certitudinea informației matematic și logic amalgamate care-și este suficientă sieși și nimic altceva (niciun salt nu este posibil într-o astfel de lume). Ceea ce erudiția a făcut cu înțelepciunea, înlocuind-o și făcând-o de prisos, ceea ce dogmatica a făcut cu intuiția și inspirația, tăindu-le aripile, face astăzi exhibiționismul intelectual cu Gânditul și anume îl duce în derizoriu.
Cine mai are răgaz, cine mai are răbdare să gândească lăuntric și în intimitate, fără voința și dorința puterii, în condițiile în care lumea noastră este deja bolnavă de exhibiționism, de văzutul întronat rege și atât.
Creștinii au înlocuit legea cu credința, mutând planul discuției din exterior în interior. Dar este foarte greu să păstrezi această abordare aristocratică în fața erudiției, dogmatismului și exhibiționismului intelectual ce înconjoară lumea interioară. Pasiunea transparenței, a dezvăluirii integrale a lăuntrului doar pentru ca acesta să fie la vedere și democratic accesibil ne-a adus la stadiul în care credem sau sperăm, după caz, la întronarea AI ca formă supremă de inteligență (căci de gândire nu poate fi vorba) astfel încât discuția despre gândit să dispară în totalitate.
Gândirea lăuntrică nu aduce premii, nu aduce vizibilitate, nu te face totdeauna contemporan în condițiile în care puține sunt ideile, puține sunt cărțile, puțini sunt autorii care să se fi impus altfel decât pe baza privirii retrospective, în oglinda retrovizoare. O astfel de perspectivă pune presiune și puțini rezistă trendului ce are la mijloc exhibiționismul intelectual.
Dar cu toate acesta Sunt și astăzi Lazări.
