În Viața Spiritului – o investigație inovatoare despre cum gândim, Hannah Arendt distinge între gândire și intelect, atașând gândirii preocuparea de a căuta sensul în zona invizibilă, nearătată zonei senzoriale, în timp ce însoțește intelectul de căutarea adevărului ce se relevă simțurilor. Știința are la bază intelectul cu al său adevăr direct observabil, în timp ce metafizica are drept temei gândirea și a sa căutare a sensului în zone nu direct observabile.
Când discută despre ideea lui Hegel și Nietzsche privind sentimentul subiacent religiei în epoca modernă acela că Dumnezeu a murit, Hannah Arendt spune că ceea ce a luat sfârșit este distincția fundamentală dintre senzorial și suprasenzorial, dimpreună cu ideea, care datează cel puțin de la Parmenide, că tot ce nu e dat în simțuri – Dumnezeu sau Ființa sau Primele Principii și Cauze sau Ideile – este mai real, mai veridic, mai plin de sens decât ceea ce apare, că acela nu este doar dincolo de percepția senzorială ci mai presus de lumea sensibilă.
Deosebirea gândirii de intelect determină separarea științei de filosofie și a adevărului de sens. Ceea ce observăm cu simțurile fundamentează ideea de știință, în timp ce ceea ce căutăm cu gândirea în sfere superioare lumii senzoriale întemeiază filosofia, povestea ce ne duce mai departe.
Fabuloasă distincția și explicația aplicabile deopotrivă și Avocaturii zilelor noastre. Acest sistem a devenit pe deplin accesibil Intelectului și Instinctelor și suficient totdată acestei abordări, în loc să înlesnească abordarea sa pe baza Gândirii, adică a reperelor superioare și străine percepției senzoriale. Discuția este despre partea financiară (în diverse forme) respectiv organizare și mai puțin despre Idei și Principii.
Instinctele sunt cele care ne cârmuiesc profesia și mai puțin gândirea.
