Criteriul ultimului resort în definirea unei democrații.
Definirea democrației este o activitate nu totdeauna ușoară aceasta ținând cont și de perspectivele de abordare a problemei. Dacă ne uităm politic definim democrația ca fiind modalitatea de funcționare a statului (separația puterilor, alegeri libere, drept de vot, etc.). Dacă ne poziționăm social vorbim despre drepturile și libertățile cetățenilor, iar dacă reușim să combinăm cele două perspective vorbim despre felul în care funcționarea statului protejează drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar dincolo de aceste perspective numite de noi clasice, există criteriul ultimului resort, adică faptul că într-o democrație, de cele mai multe ori, problemele, fie că vorbim de cele individuale, de cele colective sau de cele ce privesc funcționarea statului, își găsesc o cale de rezolvare, fie prin intermediul administrației, fie cu ajutorul judecătorilor, fie cu ajutorul societății civile sau chiar cu ajutorul mass-media. Ideea este că în majoritatea situațiilor va exista o cale de rezolvare a unei probleme ce nu va rămâne nesoluționată. Democrația nu lasă nicio problemă nerezolvată ci găsește un mijloc transparent, onest si legitim de soluționare a fiecărei probleme în parte. Cineva sau ceva contribuie la amenajarea problemei astfel încât statul să continue să funcționeze iar drepturile și libertățile să fi fost satisfăcute. Cel puțin ca diligență dacă nu ca rezultat este în firea democrației să încerce să amenajeze problemele în interesul fiecăruia în parte dar și al tuturor împreună.
Puținătatea Justiției și lipsa ultimului resort în România
Vremurile în care trăim și țara în care trăim se caracterizează prin gradul ridicat de probleme (individuale, colective sau statale) lăsate nesoluționate întrucât nu există niciun mijloc de soluționare; calea ultimului resort nu funcționează în România întrucât există situații ce nu pot fi desțelenite nici de justiție, dar nici de societatea civilă sau mass-media.
La început ai avea impresia ca este doar o problemă a Justiției faptul că există probleme ce încă nu-și găsesc alinarea (nu alienarea) în sala de judecată, însă percepția este greșită întrucât în nicio societate din lume Justiția nu este soluția universală și atotcuprinzătoare de rezolvare a situațiilor ce necesită intervenția unui terț; Justiția este doar o altă cale de soluționare a disputelor sau problemelor, alături de celelalte mijloace non-juridice de vindecare a societății.
Că Justiția nu participă în proporția cuvenită la amenajarea situațiilor ce necesită rezolvare este și aceasta o problemă, însă cred că este în nota contemporaneității unde inflația legislativă dublată de transformarea magistraturii într-o funcție publică doar (prin opoziție cu vocația) au făcut ca rolul Judecătorului să fie mult diminuat în economia de ansamblu a democrației. Problema este că aceste situații nerezolvate de Justiție nu-și găsesc rezolvare în niciun fel, nici cu ajutorul societății civile, nici prin implicarea mass-media, nici pe cale administrativă, etc. Democrația românească nu a reușit să creeze mecanisme care să contribuie într-un fel sau altul (repet – legitim) la soluționarea unui număr cât mai mare de probleme.
Expansiunea statului (inclusiv a structurilor de securitate)
Am putea crede că această inadecvare a democrației în care trăim este răul cel mai mare, după răul mai mic reprezentat de proporția scăzută în care Justiția contribuie la ameliorarea condițiilor de viață (lato sensu), însă în realitate la noi există o particularitate ce se manifestă într-un fel sau altul în decursul timpului – implicarea diferitelor structuri de securitate din compoziția statului pentru a suplini această inapetență a democrației românești.
Faptul că în aproape o viață de om (peste 70 de ani) diviziile de securitate ale statului se implică pentru a ameliora condițiile de viață (cel puțin aceasta este scopul declarat) subliniază lipsurile democrației noastre ce nu a reușit să genereze alt ultim resort decât structurile de securitate. Serviciile de informații drept ultim resort pentru buna funcționare a unei democrații este o anomalie și în niciun caz o situație clasică.
Nu prezența covârșitoare a structurilor de securitate în cadrul societății noaste este problema cea mare a democrației ci lipsa unor mijloace colaterale, civile, paralele și transparente de soluționare a dificultăților inerente unei democrații este adevărata particularitate. Nu expansiunea acestor servicii este factorul ce a slăbit democrația românească ci faptul că societatea dar și democrația nu au produs anticorpii non-statali necesari diminuării prezenței respectivelor structuri de securitate în viața noastră de zi cu zi.
Expansiunea statului (prin structuri de securitate sau alte structuri statale) este o realitate pentru democrațiile rezonabile din lume, nu de azi sau de mâine, în sensul că în niciun caz nu este o noutate sau o particularitate pentru țara noastră. În schimb, noutatea și particularitatea este dată de lipsa a ceea ce numeam ultimul resort de soluționare a dificultăților ivite în cadrul democrației în care străim. Lipsa anticorpilor non-statali de gestionare a situațiilor ivite în viața noastră de zi cu zi a creat premisele expansiunii statale.
În realitate nici nu este vorba despre o expansiune a statului ci mai curând discuția este despre nediminuarea rolului statului urmare a schimbării regimului de putere în 1990. Faptul că statul și-a păstrat limitele de acțiune sau chiar și le-a crescut în anumite zone sociale arată doar că în mod efectiv nu a existat o transformare politică a regimului politic ci doar una de fațadă. Această concluzie este întârită inclusiv de impotența democrației post-revoluționare de a crea calea ultimului resort¸ cale civilă, transparentă, non-statală și legitimă, pentru amenajarea ipotezelor ce necesită soluționare.
Provocarea este pentru întreaga societate și nu doar pentru clasa politică, întrucât un stat este democratic dacă există o societate ce are proprietatea termenilor. Statul se va retrage din viața noastră atunci când golurile vor fi umplute cu alte instrumente non-statale întrucât la acest moment perioada de după 1989 nu a creat altceva decât un context de afaceri, un mediu de afaceri pentru unii sau pentru alții în interiorul căruia s-a realizat una sau mai multe redistribuiri ale resurselor financiare. În niciun caz această perioadă de timp nu a reușit să creeze o democrație, o societate sau un stat de drept. Provocarea de aici înainte începe întrucât cel puțin prima fază a bolii – asumarea conștientă – am atins-o
