Centenarul timpului pierdut se poate numi ultimul secol, după cum în căutarea timpului pierdut ar trebui să fie următoarea 100 de ani.
Dostoievski prin Legenda Marelui Inchizitor așază creștinismul sub semnul virtuții, valorilor și principiilor și nu al confortului sau al comodității imediate. Istoria creștinismului este în acest sens, în condițiile în care secularismul spiritual s-a reașezat (fie prin împuținare întrucât Platon a fost înlocuit de Scripturi, fie prin redimensionare în condițiile în care Scripturile au fost citite într-o cheie stoică sau/și platoniciană iar apoi artistotelică) pe măsură ce ideea de confort a căpătat o anumită efectivitate. Istoria Imperiului Bizantin este de asemenea un exemplu în acest sens, iar ca efect cauzal istoria Europei Occidentale confirmă această tendință: confortul aducător de valori și principii.
În realitate virtuțiile și confortul nu sunt noțiuni antagonice ci sunt una în continuarea celeilalte, în sensul că un minim confort (material, de securitate, ideatic, etc.) creează premisele valorilor și principiilor. Vedeți efectele Mării Mediterane asupra filosofiei grecești.
Este un fapt că tot ceea ce este în jurul nostru (creștinismul, istoria Europei, istoria lumii occidentale, etc.) are la bază confortul (tihna, odihna, momentul de respiro) drept context și prilej pentru valori, principii și virtuți. Când oamenii la nivel individual, respectiv societatea la nivel colectiv au atins un anumit nivel al confortului atunci și-au luat și răgazul de a se gândi la propășirea ideatică proprie. Illo tempore, momentele de tihnă în Orientul Apropiat (Siria și nu numai), spre exemplu au contribuit în mod decisiv la fundamentearea creștinismului. Istoria dovedește că propășirea non-spirituală este cauza supremă a propășirii spirituale ce are la bază virtutea, valoarea și principiul.
Lumea a evoluat atât biologic cât și cultural întrucât a știut ce să facă cu momentele de tihnă și confort.
Cel puțin în ultima sută de ani, România a trăit și încă trăiește sub anatema confortului neaducător de virtuți, valori și principii, fie pentru că nu l-a găsit (perioada comunistă), fie pentru că l-a găsit pe cel nepotrivit care în loc să ne apropie de propășirea spirituală ne îndepărtează (perioada de după Revoluția din 1990). A devenit o frustrare istorică pentru noi ideea confortului (lato sensu), astfel că atunci când ni s-a oferit ocazia de a-l avea (după 1990) l-am folosit în toate felurile posibile mai puțin pentru scopul firesc – ajungerea noastră individuală dar și colectivă din perspectiva virtuților, valorilor și principilor. Consecințele acestor lipsuri sunt evidente în toate domeniile de activitate, fie că vorbim de domenii organizate politic sau de cele gestionate pe criterii de eficiență.
Lipsa confortului elementar în perioada comunistă ne-a intrat în oase¸ astfel că atunci când am avut din nou posibilitatea ca țara noastră să devină un proiect gândit, organizat cu tot ceea ce-i trebuie unei gospodării (și de-ale gurii dar și de-ale minții) am căzut în patima acumulării fără margini și fără finalitate în alt plan. In prima decadă (1990 – 2000) s-au acumulat resurse economice, în a doua decadă (2000 – 2010) s-au chivernisit cu puterea politică pe lângă cea economică, pentru ca în a treia decadă (2010- 2018) alături de resurse și putere s-a adăugat controlul informației.
Banii, Puterea și Informația au înlocuit Virtuțiile, Valorile și Principiile. Și în felul acesta ajungem să fim o societate complet destructurată, fără nicio valoare spirituală coagulantă. Noi nu ne-am preocupat să strângem bani pentru a dobândi educație (confortul suprem), ci ne-am concentrat mereu spre acumulare de lucruri imediat cuantificabile (bani, putere și informație).
Vedem zilele acestea în toate zările (politic, economic, pe stradă, etc.) manipulare, minciună, proastă creștere, lipsă de empatie, de responsabilitate, etc. Suntem mai mult răi decât incompetenți, iar problemele noastre vin exact din această zonă a omului mai puțin bun, a răutății ce există întrucât golurile nu au fost umplute cu bunătate și empatie, spre exemplu.
Confortul ivit după Revoluția din 1990 a rămas pur funciar, fără nicio consecință în plan spiritual. Din contră aș putea spune, această aparență de confort, cu acțiune limitată doar asupra burții, a stricat și bruma de spiritualitate existentă în societatea noastră până la acel moment. Dacă nu reușim să dăm un scop acestei zone de confort sentimentul este că vom deveni un experiment social, efectiv întâmplat.
Justiția, Dreptatea, Adevărul sunt valori ce au construit de la zero o societate. Este vorba despre ceea ce spune Tocqueville despre societatea americană. Noi vom fi la polul opus, în sensul că lipsa acestor valori, necultivate în mod efectiv, neîngrijite în niciun fel, vor destructura societatea dizolvând orice idee de coagulare socială.
Fugim ca dracul de tămâie când este vorba despre principii și virtuți. Acestea sunt frumoase și utile când le vedem la alții, dar atunci când trebuie să le aplicăm și noi în vâltoarea vieții devin brusc necomestibile. Școala a devenit o chestiune ce are treabă cu informațiile și atât. Nimic despre valori, principii și virtuți, de parcă fără muncă individuală spre exemplu poți să faci ceva în sistemul instituțional de educație.
Caracterul a devenit o problemă puristă, ineficientă cel puțin.
100 de ani nu ne-au fost suficienți pentru a descoperi avantajele momentelor de odihnă și confort, neștiind astfel ce să facem cu acumulările non-spirituale. De altfel, cred că această fugă continuă după un confort de un anumit fel a existat în toată istoria noastră. Specific ultimului secol este faptul că deși am avut vocația să dobândim acel confort creator de spiritualitate, am preferat să păstrăm doar confortul fără efectul următor – dobândirea unor valori, principii și virtuți. În felul acesta toate ni s-au împuținat, de la credință până la conștiință, de la educație până la politică, și tot așa. Nu mai avem proprietatea termenilor și în felul acesta ajungem să pervertim instituțiile, să le folosim împotriva scopului lor social inițial, sau împotriva funcției lor sociale normale.
Politica a devenit dintr-un mijloc de a face bine celor mulți dar și fiecăruia în parte, o cale prin care cei puțini și doar cei anume aleși se bucură de avantajele democrației. Educație nu este despre valori și principii ci despre informații. Justiția nu mai este despre dreptate și adevăr ci despre aplicarea legilor. Legile nu mai educă ci normează stări de fapt. Democrația nu mai este despre cum poate statul funcționa astfel încât drepturile și libertățile tuturor împreună dar și ale fiecăruia în parte să fie protejate, ci despre cum poate statul funcționa astfel încât doar nevoile statului să fie satisfăcute.
