Societatea instrumentală vs. Societatea consumatoare (parcă mai bine decât consumeristă)
Mai întâi Andrew Apter (Beyound Words) iar apoi S. Huntington (Clash of Civilizations) disting între societăți instrumentale (cu un nivel ridicat de inovație, in sensul de acceptare a modernității) și societăți consumatoare (cu un nivel de achiesare la modernitate mult mai scăzut). Dincolo de efectele acestei distincții, în scopul discuției de astăzi relevante sunt criteriile acestei dihotomii și anume existența unor scopuri intermediare, total independente de scopurile finale ce animă existența unei societăți (pentru societatea instrumentală) în opoziție cu suprapunerea aproape perfectă a celor două categorii de deziderate/scopuri (cele intermediare lipsesc fiind total absorbite de scopurile mărețe, finale și definitive ale societății), pentru societatea consumatoare.
Societatea instrumentală este societatea ce subzistă dincolo de scopurile oficiale, formale, definitive ale Statului, având propriile deziderate ce acționează în mod autonom. În schimb, societatea consumatoare nu are scopuri intermediare, străine de cele oficiale ci se identifică în totalitate cu scopurile oficiale (care în cazul de față poate să însemne atât scopurile statului dar și scopurile statistic majoritare – scopurile religioase spre exemplu). Țările protestante ilustrează cel mai bine modelul de societate instrumentală în timp ce țările ortodoxe (dar și țările catolice, în sensul clasic, pot intra aici) sunt exponantele societăților consumatoare de scopuri unice și oficiale.
Întrucât scopurile finale și oficiale pot aparține atât religiei dar și statului sau oricărei alte forme majoritare din perspectivă statistică, distincția societatea instrumentală – societate consumatoare nu se suprapune peste deosebirea dintre societatea seculară, laică și societatea religioasă întrucât acestea din urmă au drept unic criteriu de demarcație, aspectul religios.
Instrumentalizarea dreptului vs. De-instrumentalizarea acestuia
Avocatul General din cadrul CJUE (Priit Pikamae) în concluziile depuse în Cauza C – 610/18 vorbește despre faptul că orice analiză trebuie realizată de la caz la caz, să țină seama de toate împrejurările pertinente, utilizând criterii obiective astfel încât „să evite ca libertățile fundamentale de pe piața unică să fie instrumentalizate sau să contribuie la realizarea unei eludări.”
Art. 5 alin. 4) C. Pr. Civ. în acord cu care este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății spune mai mult decât s-a dedus până la acest moment (și anume respectarea separației puterilor în stat, lăsând doar puterii legislative atributul legiferării), fiind vorba despre faptul că Dreptatea, Adevărul și în final Justiția nu se pot face prin dispoziții general obligatorii ci prin cercetări la firul ierbii, luând fiecare speță în parte, respectând individualitatea fiecărui diferend în parte.
De eos quod plerumque fit spune dreptul roman, în sensul că legea reglementează situațiile cele mai des întâlnite în practică. Normarea vieții sociale are vocația standardizării și în mod automat a instrumentalizării în sensul că de foarte multe ori o lege, un act normativ, o dispoziție legală este fie adoptată, fie interpretată în sensul de a răspunde unui scop oficial (în sensul de mai sus). Este naturală tendința legiuitorului de a adopta un Drept ce are vocația instrumentalizării întrucât grija de a acoperi ipotezele cele mai des întâlnite în practică îl fac previzibil.
Art. 5 alin. 4) C. Pr. Civ. constituie de-instrumentalizarea dreptului întrucât stabilește pentru Judecător misiunea de a judeca fiecare caz în parte (de a judeca la speță) astfel încât Dreptul să se aplice Faptelor așa cum acestea s-au întâmplat în realitate și în mod natural, iar nu Faptele să se aplice, să se încadreze Dreptului.
Ceea ce spunea Avocatul General în cauza mai sus menționată are în vedere exact acest lucru și anume să nu transformăm principiile sau instituțiile fundamentale în chestiuni ce pot fi adaptate de la caz la caz, devenind astfel instrumentale. Până ce intră pe mâna judecătorilor, Dreptul este pe deplin instrumental având capacitatea de a fi segmentat și partiționat, însă din momentul în care cei doi se întâlnesc Dreptul devine un Principiu ce se aplică după metodologia lui Nicolae Steinhardt și anume deosebind principiile de stânga de cele de dreapta.
Paradoxul contemporan – Societatea instrumentală cu Drept de-instrumentalizat
Dreptul, în forma sa statică, abstractă, astfel cum este cuprins în lege (înainte ca aceasta să fie aplicată în viața de zi cu zi) este un mecanism specific societăților consumatoare, adică acelor societăți ce mânâncă doar ceea ce li-se dă în mod oficial și formal; nu există scopuri intermediare, individuale, independente de scopurile finale și oficiale care să poată fi protejate de lege. Implicarea Judecătorului sau întâlnirea Dreptului cu judecătorul dincolo de faptul că transformă ceva static în altceva dinamic, sau ceva abstract în altceva concret, mai face un lucru și anume adaugă scopurile intermediare, scopurile deosebite de cele finale, și care contribuie în mod semnificativ la deosebirea societății instrumentale de cea consumatoare.
Dreptatea și Adevărul sunt constructe ce nu rezultă din forma abstractă a legii ci din aplicarea acesteia, din chimia pe care o face situația de fapt cercetată de judecător cu dispoziția legală adoptată de legiuitor. Acestea sunt scopuri intermediare, deosebite de cele finale, oficiale și care privesc indivizii, luați fiecare în parte și nu pe toți la grămadă. Justiția contribuie la transformarea unei societăți consumatoare într-una instrumentală, adăugând acele deziderate intermediare.
